Olivia,am gasit un material referitor la aparitia primelor state slave.Presupun ca ai ceva observatii de facut si de aceea iti supun acest articol atentiei.Lectura placuta.
Apariţia statelor slave în Europa (secolele VI-XI)
Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor. Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de Dunărea de Jos. Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini. La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate. Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.
În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară – cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:
- slavii de est: ruşi, ucrainieni, bieloruşi;
- slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;
- slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.
Slavii de răsărit. Rusia kieveană. Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi mijlociu al Niprului. S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.
Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate – în timpul unei îndelungate faze tribale – în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev. Întregul secol X e marcat de încheierea de contracte comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre.
Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit. Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi – jupani/cnezi – care, sprijinindu-se pe mici armate personale – drujine – îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare. Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială şi intervanţia scandinavă. Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al VIII-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de netrecut. În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip de organizare socială.
În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei. Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă. Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii. În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămăşiţelor corpului ars în urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne. În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o cultură inferioară polenilor.
Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni. Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni. Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. De-a lungul întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.
Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului). Bazându-se pe aceste forţe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii. Împotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile Kievului.
Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al X-lea, negustorii şi mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol. Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea. Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor. Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.
Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate gentilică. Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.
Bulgaria. În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh. Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.
În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.
Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.
Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.
Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege. Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.
Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.
Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.
Slavii de vest. Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.
Statul lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul. Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite – gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.
Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct. Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo – după unii un negustor franc, după alţii un slav moravian. Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest “cneaz unificator” este la cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav. Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba. Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie militară. Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.
În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni. Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.
Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a răsculat împotriva regelui german. În încercarea de a contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ[2], solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici. În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de orientare răsăriteană. Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului. Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.
Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul secolului al IX-lea. Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech. La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.
[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din sudul Dunării.
[2] Apropierea de Bizanţ s-a produs ca urmare a eşecului misiunii diplomatice a moravienilor la curia papală a lui Nicolae I. Conform unei surse contemporane Rostislav, în încercarea de a se elibera de dominaţia politică şi religioasă a germanilor a solicitat papei Nicolae I, în anul 860, trimiterea de misionari care să introducă creştinismul în rândul slavilor moravieni, dar datorită faptului că Roma nu a trimis pe nimeni, cneazul s-a orientat spre Bizanţ, ce era una din principalele puteri ale Europei.
Olivia,tare asi vrea sa stiu mai multe despre tinuturile din care au plecat slavii catre apus si spre sud si in general despre originile lor.Ma ajuti?
Poate gasesti vreme sa publici un articol cu acest subiect pe blogul meu…Cu siguranta ca subiectul nu este prea cunoscut la noi,astfel incat un articol despre primii slavi ar starni un mare interes.
Ce zici ?
Da, sunt româncă, şi dobrogeancă pe deasupra (probabil de aici mi se trage pasiunea pentru specificul balcanic).
Filmuleţele le poţi trimite pe adresa cerulsipamantulnostru@gmail.com
Olivia,
Spui ca intelegi putin albaneza.Asta sa insemne ca nu esti albaneza?Esti romanca?Cred ca esti o persoana f.interesanta daca exersezi dansuri populare albaneze.Am sa-ti trimit un mic spectacol albanez cu niste elevi care danseaza probabil ceea ce tu exersezi.Stai sa ma uit in arhiva…
Cu plăcere.
Nu sunt chiar străină de folclorul albanez kosovar, cel puţin muzica populară albaneză din Kosovo este un “ingredient” nelipsit în viaţa mea de zi cu zi. Marea mea preferata este Shkurte Fejza, probabil ai auzit de ea. Chiar dacă în ultimii ani a devenit cam prea comercială şi extremistă, este totuşi, în opinia mea, un fenomen deloc de neglijat. Are multe melodii de o sensibilitate de mi se ridică părul în cap, chiar dacă înţeleg foarte puţin albaneza. De asemenea, nu sunt străină nici de alţi interpreţi, precum nici de muzica populară sârbească din Kosovo.
Mai mult, zilele astea exersez dansuri populare albaneze kosovare, îmi plac mult şi chiar îmi doresc să le învăţ.
În ceea ce priveşte lumea albaneză în general, pregătesc un articol despre marele actor iugoslav albanez Bekim Fehmiu (nu e din Kosovo, ci din Muntenegru).
Da, imagologia este un domeniu relativ nou şi interesant, care se ocupă de studiul imaginilor pe care şi le formează popoarele unele despre altele, al mentalităţilor, prejudecăţilor etc.
Iti multumesc pentru ajutorul de a trimite poze lui Artur.Ce ar fi sa studiezi folclorul poporului kosovar?Este deosebit de frumos si mai mult decat atat nu are nimic in comun cu spiritul’razboinic’propagat de tinerii din ziua de azi din Kosovo.Este de o sensibilitate dezarmanta.In domeniul istoric nu ma pricep prea mult,datorita si profesiei mele care imi cere sa fiu foarte eficient si practic,iar in imagologie trebuie sa recunosc ca este prima dat cand aud de un asemenea domeniu.
Bună, Babasar, şi îţi mulţumesc că mi-ai vizitat blogul!
Da, sunt din şi în România Profesia mea este, deocamdată, aceea de masterand în cadrul Faultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, şi, desigur, mă pasionează nu numai filologia, ci şi domeniile adiacente ei (istorie, folclor, imagologie, etc.).
Bună ideea, Alin! Mulţumesc pentru sugestie. O să încep după sesiunea de examene verificarea surselor şi mă apuc de lucru, încet dar sigur. Cred că ar fi de cuviinţă ca subiectul etnogenezei poporului rus să facă parte dintr-un articol despre formarea popoarelor slave de est: belorus, ucrainean şi rus, deoarece există în imaginarul românesc ceva confuzii şi date eronate sau lipsă în legătură cu aceasta.
Olivia,ai putea sa ne explici intr-un articol pe scurt cum s-au format poporul rus si limba rusa ?Practic noi nu prea stim de unde au aparut slavii inainte de sec.VI-VII si nici care a fost vatra lor de etnogeneza…Ce zici,ar fi interesant pentru tine ca lingvist specializat in lumea slava sa ne culturalizezi putin ?
Noua cronologie a lui Fomenko: istoria a fost multiplicată, şi acum trăim în anul 1.000!
Teoria timpului istoric mai scurt
Noua cronologie este o teorie care afirmă că “timpul istoric” este mult mai scurt decât am crede noi. Asemănându-se mult cu teoria timpului fantomă a lui Herbert Illig, noua cronologie (susţinută de cercetătorul rus Anatoli Fomenko) consideră că istoria umană nu poate trece mai departe de anul 800 d.Hr., între anii 800 şi 1.000 d.Hr. neexistând aproape deloc informaţii despre anumite evenimente, cele mai multe din ele desfăşurându-se de fapt între anii 1.000 şi 1.500. Noua Cronologie este radical mai scurtă decât vechea cronologie, întrucât toate evenimentele din istoria vechiii Grecii, a Imperiului Roman şi a Egiptului au fost “înfăşurate” în Evul Mediu. Deşi marea majoritate a istoricilor neagă noua cronologie, totuşi există câteva elemente care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Oameni care se îndoiau de autenticitatea cronologiei
Ideea cronologiilor diferite faţă de cronologia convenţională a apărut încă din secolul al XVII-lea. Astfel, Jean Hardouin credea că multe evenimente istorice sunt mult mai recente decât se credea. În 1685, el publică o versiune a Istoriei naturale a lui Plinius cel Bătrân, în care el afirmă că multe din textile greceşti şi romane au fost falsificate de călugării benedectini. Întrebat de motivele pentru care călugării ar face acest lucru, Hardouin a spus că va revela acest lucru după moartea sa, dar executorii săi testamentari n-au găsit vreun document cu motivele la care se referea.
Chiar şi Isaac Newton se îndoia de cronologia clasică, el bazându-şi studiile sale pe “Argonautica” a lui Apollonius din Rhodes, schimbându-se astfel datele privind războiul troian şi întemeierea Romei.
Un alt istoric, pe nume Nicolai Morozov, a fost acela care a susţinut că există o corelaţie între regii din Vechiul Testament şi împăraţii romani şi a sugerat faptul că întreaga cronologie dinaintea primului secol d.Hr. este total greşită.
Cine e Anatoli Fomenko?
Anatoli Fomenko, un matematician rus, a devenit interesat de teoriile lui Morozov încă din anul 1973. În 1980, el a publicat împreună cu câţiva colegi de la Departamentul de matematică a Univ. de Stat din Moscova câteva articole privind “noile metode matematice ale istoriei”. Articolele au stârnit o serie de controverse, dar Fomenko nu a reuşit să atragă de partea sa vreun istoric consacrat. În anii ’90, Fomenko a reuşit să capteze atenţia asupra sa, prin scrierea faimoasei sale lucrări “Istoria: Ficţiune sau ştiinţă” (vol. 1, 2, 3 şi 4).
Punctele de interes din teoria lui Fomenko
Iată care sunt principalele puncte de interes din teoria lui Fomenko şi a echipei sale, privind noua cronologie:
1. Diferitele relatări ale aceloraşi evenimente istorice au adesea diferite date şi locaţii, creându-se astfel numeroase “copii fantome” care adesea sunt datate greşit, rezultând astfel date diferite pentru aceleaşi evenimente.
2. Cronologia contemporană a fost în mare parte creată de Joseph Justus Scaliger în “Opus Novum de emendatione temporum” (1583) şi “Thesaurum temporum” (1606) şi prezintă o mare varietate de date istorice, create fără nicio justificare, apărând astfel o secvenţă de date care se învârt în jurul numerelor cabalistice 333 şi 360. Această cronologie a fost completată de iezuitul Dionysius Petavius în “De Doctrina Temporum” (1627).
3. Datările arheologice, dendrocronologice, paleografice, numismatice, cu carbon radioactive, precum şi alte datări folosite în istorie sunt eronate, inexacte şi dependente de cronologia tradiţională, iar folosirea lor pentru a se confirma una pe cealaltă creează o eroare în lanţ.
4. Nu există nici măcar un singur document care poate fi datat mai devreme de secolul al XI-lea.
5. Multe din istoriile ce privesc Roma antică, Egiptul şi Grecia au fost fabricate în timpul Renaşterii de către marii umanişti şi preoţi, iar cele mai multe din aceste istorii s-au bazat pe propriile documente.
6. Vechiul Testament ar fi o interpretare al unor evenimente ce au avut loc în secolele XIV şi XVI în Europa şi Bizanţ, şi el ar conţine “profeţii” despre evenimentele viitoare relatate în Noul Testament, care la rândul său este o interpretare a evenimentelor ce au avut loc între anii 1152 şi 1185 d.Hr.
7. Istoria religiilor ar fi următoarea: perioada precreştină (înainte de secolul XI şi Iisus Hristos), începutul creştinităţii (secolele XI-XII, înainte şi după Iisus Hristos), creştinătatea după Cristos (sec. XII-XVI) şi mutaţiile sale în catolicism, ortodoxism, iudaism şi islamism.
8. Prototipul pentru Iisus Hristos ar fi fost nimeni altul decât împăratul bizantin Andronikos I Komnenos (1152-1185), cunoscut pentru reformele sale care au dat greş.
9. Celebrul istoric Claudius Ptolemeu, care se spune că ar fi trăit în jurul anului 150, fiind considerat un istoric clasic al perioadei antice, a fost “creat” în secolele 16 şi 17, din datele strânse între secolele 9 şi 16.
10. Cele 37 de horoscoape egiptene descoperite la Denderah au soluţii astronomice unice care privesc date cuprinse între anii 1000 şi 1700.
11. Apocalipsa lui Ioan pe care noi o cunoaştem ca făcând parte din Noul Testament, ar fi de fapt un horoscop datat între 25 septembrie şi 10 octombrie 1486, alcătuit de cabalistul Johannes Reuchlin.
12. Horoscoapele găsite pe tăbliţele sumeriene şi babiloniene nu ar conţine suficiente date astronomice; el ar avea soluţii la fiecare 30-50 de ani pe axa timpului, şi de aceea ar fi inutile.
13. Tabelele chinezeşti antice privind eclipsele sunt şi ele inutile pentru datare, întrucât conţin prea multe eclipse care nu au avut loc; iar tabelele chinezeşti pentru comete, chiar dacă ar fi adevărate, nu pot fi folosite pentru o datare corespunzătoare.
14. Toate invenţiile majore ale lumii (armele, hârtia, tipăritura) au avut loc în Europa, între secolele 10 şi 16.
15. Vechile statui romane şi greceşti, ce arată forme perfecte ale anatomiei umane, au fost realizate şi falsificate în timpul Renaşterii.
Istorii false inventate de cronologia tradiţională
Aşadar, teoria lui Fomenko susţine că cronologia tradiţională constă în patru copii suprapuse a adevăratei cronologii care a durat doar 350 de ani. Cercetătorul rus consideră că toate evenimentele şi personajele datate înainte de secolul 11 sunt ficţionale şi reprezintă “reflexii fantome” ale eveimentelor şi personajelor din Evul Mediu, create în mod intenţionat sau accidental, ca urmare a interpretării greşite a documentelor istorice. Înaintea inventării tipăririi, povestirile anumitor evenimente de către martori oculari au fost “repovestite” de câteva ori înainte să fie scrise; trecerile prin mai multe etape de traducere şi copiere, numele pronunţate greşit…toate acestea au făcut ca “noile istorii” să difere faţă de “istoriile originale”, însă ar fi vorba de exact aceleaşi istorii.
Fomenko îşi justifică teoria prin faptul că, în multe cazuri, documentele originale nu sunt disponibile. Toată istoria lumii antice ne este cunoscută din manuscrise care datează din secolele 15-18, aceste manuscrise descriind întâmplări ce au avut loc cu mii de ani înainte. Astfel, cel mai vechi manuscrise care descrie istoria Greciei sau a Imperiului Roman provin din anul 1.100, cu mai mult de un mileniu după ce au avut loc evenimentele istorice.
Fomenko crede că împăratul Andronikos I Komnenos ar fi de fapt Iisus Hristos
Cercetătorul rus mai crede că Iisus Hristos a fost de fapt Andronikos I Komnenos (1152-1185), împărat al Bizanţului. Imaginea lui Iisus ar fi “reflexia” profetului Ilie din Vechiul Testament, a papei Grigore al VII-lea (1020-1085), al Sf. Vasile (330-379), al împăratului chinez Li Yuanhao (cunoscut şi sub numele de “Fiul paradisului”), al lui Euclide, Bachus şi Dionysius.
Ierusalimul, Roma şi Troia sunt identice
Fomenko a reuşit, de asemenea, să unească Ierusalimul, Roma şi Troia, conform istoriei convenţionale care le plasează în diferite locuri şi diferite epoci. Astfel, istoricul rus crede că “Noua Romă” ar fi aceeaşi cu Ierusalimul din Biblie (sec. 12-13), cu Troia şi cu Castelul Yoros.
Templul Ierusalimului e biserica Hagia Sophia, iar Palestina e oraşul Palatina din Olanda
Templul Biblic al lui Solomon n-ar fi fost distrus, conform lui Fomenko, el fiind de fapt celebra biserică Hagia Sophia din Constantinopol. Regele Solomon din Biblie ar fi de fapt sultanul Soliman Magnificul (1494-1566). Oraşul pe care noi îl cunoaştem ca Ierusalim era cunoscut înaintea secolului al 17-lea ca Al-Quds, iar biblica Palestina ar fi de fapt Palatina (un oraş situat între Basel şi Rottermdam).
Roma nu e un oraş, ci un simbol
Pe de altă parte, conform lui Fomenko, cuvântul “Roma” este un simbol şi poate însemna unul din diferitele oraşe şi regate. “Prima Romă” sau “Vechea Romă” sau ”Mizraim” este un străvechi regat egiptean din delta Nilului, ce avea capitala în Alexandria. Cea de a doua Romă şi cea mai faimoasă este Constantinopolul. Cea de a treia Roma este reprezentată din trei oraşe diferite: Constantinopol, Roma (Italia) şi Moscova.
Ierusalimul e şi el un simbol, iar Israelul înseamnă “oamenii care se luptă pentru Dumnezeu”
La fel şi Ierusalimul ar fi de fapt un simbol, şi nu o locaţie fizică, putând desemna mai multe oraşe, din mai multe epoci. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Israel care nu reprezintă un stat sau vreun teritoriu, ci înseamnă “oamenii se luptă pentru Dumnezeu”. De exemplu, regale francez Louis al IX-lea, s-a intitulat “regale Israelului”.
Vechiul Testament care ar fi fost scris după Noul Testament!
Cât priveşte paralelismul care există între Ioan Botezătorul, Iisus şi Vechiul Testament, cercetătorul rus crede că Noul Testament ar fi fost scris înaintea Vechiului Testament. Fomenko susţine că Biblia a fost scrisă până la Conciliul de la Trent (1545-1563), când a fost stabilită lista de cărţi canonice, toate celelalte cărţi apocrifice fiind distruse.
Metodele lui Fomenko pentru a-şi susţine teoriile
Una din metodele pe care cercetătorul rus le-a folosit a fost corelaţia statistică a textelor. Presupunerea sa porneşte de la faptul că un text care descrie o succesiune de evenimente va aloca mai mult spaţiu evenimentelor importante (de exemplu, o perioade de războaie va avea mai mult spaţiu alocat faţă de o perioadă de pace), iar această iregularitate va rămâne vizibilă în alte descrieri ale perioadei. Pentru fiecare text analizat, este creată o funcţie în care fiecărui an îi este atribuit un număr ce poate reprezenta numărul de linii ataşate analizei acelui an. Funcţia rezultată a textului respectiv este apoi comparată cu funcţia altui text.
De exemplu, Fomaneko a comparat istoria contemporană a Romei, scrisă de Titus Livius, cu istoria modernă a Romei, scrisă de istoricul rus Sergeev, arătând că între cele două istorii există o mare corelaţie, ceea ce înseamnă că ele descriu aceeaşi perioadă istorică. Totuşi, atunci când a comparat istoria antică a Romei cu istoria medievală a Romei, el a găsit o mare corelaţie, astfel ajungând la concluzia că istoria antică a Romei ar fi o copie a istoriei medievale.
În mod similar, Fomenko a comparat două dinastii de conducători, folosind aceleaşi metode statistice. Mai întâi, el a creat o bază de date a conducătorilor, ce conţine informaţii relevante despre fiecare din conducători. Apoi, a realizat “coduri de cercetare” pentru fiecare eveniment important din viaţa unui conducător, comparat cu altul. Să spunem, de exemplu, felul în care a murit; dacă ambii conducători comparaţi au fost otrăviţi, ei au primit un +1; dacă un conducător a murit în luptă, iar celălalt a fost otrăvit, ambii vor primi -1; iar dacă unul a fost otrăvit, şi altul a murit de boală, fiecare va primi câte un 0 (e posibil ca nu toţi cronicarii să fi fost imparţiali).
Fomenko a reuşit astfel să creeze o listă de două dinastii aparent neînrudite între ele (dinastia regilor Israelului şi dinastia ultimilor împăraţi ai Romei – între 300 şi 476) şi să ajungă la concluzia că există o corelaţie între cele două dinastii. Fomenko mai spune că această corelaţie nu există cu istoria secolelor 17-20, şi de aceea cercetătorul rus afirmă că istoria a fost multiplicată şi creată o antichitate imaginară.
Istoricii îl critică dur pe Fomenko
Aproape toţi istoricii lumii (şi alţi oameni de ştiinţă, ca astronomi sau matematicieni) s-au coalizat împotriva teoriilor lui Femonko, care sunt considerate a fi “aberante”. Astfel, H. G. van Bueren, profesor emerit de astronomie la Universitatea din Utrecht afirmă despre cărţile lui Fomenko: “Singurul lucru bun care poate fi spus e acela că în aceste cărţi există o cantitate enormă de evenimente istorice. Dar din păcate cărţile sunt prost scrise, şi, fără aceste materiale, n-ar avea absolut nicio valoare. În concluzie, teoria lui Fomenko este inutilă şi înşelătoare.”
Psihotronica este disciplina biofizică ce studiază interacţiunile psihice la distanţă. Obiectul de studiu al psihotronicii îl constituie fenomenele parasenzoriale (paranormale) care sunt denumite şi fenomenele PSI.
Determinări prin cercetări ştiinţifice.
Un istoric succint al cercetărilor în domeniul parapsihologic arată sfârşitul secolului al XIX-lea ca timp al “naşterii” primelor societăţi metapsihice ca organisme de cercetare organizată a acestor fenomene. Este de menţionat numele francezului Max Dessoir care a înlocuit vechiul termen “metapsihica” cu cel de “parapsihologie”. Cele mai rudimentare tehnici de influenţare la distantă, de manipulare, sunt cunoscutele bombe cu manifeste lansate în teritoriul inamic, dar şi manipularea prin intermediul radioului şi presei scrise, folosite de Franţa, Anglia şi Germania (pe frontul primului război mondial se auzeau foarte des difuzoarele inamice cu texte defetiste) iar mai aproape de noi în timp, prin persuasiune şi programare neurolingvistică. În Decembrie 1989 şi după, s-a vorbit mult de un aşa-zis “atac PSI” asupra României, cu consecinţe nefaste asupra populaţiei. Acest lucru este perfect posibil, dar, probabil, nu vom afla ce s-a întâmplat cu adevărat decât peste mulţi ani. Acelaşi lucru se pare ca s-a întâmplat în conflictul transnistrean. Cercetările asupra paranormalului s-au făcut şi se fac încă în multe ţări, dintre care SUA, Rusia, China şi Cehia ( încă în 1942 în Cehia a apărut lucrarea “Clairvoyance, Hypnotism and Magnetism” ) sunt cele mai cunoscute.Cercetătorii au reusit sa descopere modalităti de dezvoltare a unor capacităti de punere în evidenţă a fenomenelor psihice parasenzoriale (PSI) care nu sunt încă explicate ştiinţific (percepţia extrasensorială-PES, telepatia, telekinezia ş.a.). Ca urmare a numeroase experimente efectuate pe baza unor protocoale riguroase şi sub strictă supraveghere a unor oameni de ştiinţă şi specialişti în diferite domenii, s-a conturat concluzia că există persoane cu aceste capacitati parasenzoriale / paranormale
Teorii şi tehnici utilizate
Există posibilitatea de a se efectua controlul psihic al mintii, respectiv ca starea psihică – creierul – să fie influenţată de la distanţă. Pentru a explica evenimentele psihotronice, este necesar să se facă apel la cunoştinţele de fizică. La începutul secolului anterior, Ernst Schrodinger şi Werner Heisenberg au formulat legile de bază ale mecanicii cuantice. Această teorie descrie fizica lumii subatomice. Dr. Bell a elaborat o teoremă din mecanica cuantică care afirmă că particulele subatomice sau fotonii care s-au obţinut prin divizarea în două a unei alte subparticule sau foton vor avea aceleaşi caracteristici. Teorema lui Bell şi conectivitatea între perechile de subparticule le-a permis oamenilor de ştiinţă să transmită informaţia în condiţii de securitate.
Dacă corpul biofizic este un câmp cuantic, atunci când se divide pentru a realiza acţiunea psihotonică, fiecare componentă va cunoaşte ceea ce perechea sa din câmpul biofizic a observat.
Transmisia cuantică a informaţiei ar putea explica cum informaţia psihotronică trece de la situl observat la spionul psihic.
Câmpurile morfogenetice – câmpuri energetice care modeleaza viaţa.
Biologii specializaţi în studiul celulei ştiu că genomul uman (cromozomii care alcătuiesc materialul genetic uman) nu conţine suficientă informaţie pentru a transforma masa celulelor oului fertilizat numită blastocist în embrion. Câmpurile morfogenetice biofizice asigură comutarea pe genele specifice şi renunţarea la altele, în funcţie de pozitia lor în blastocistul din uter. Dacă aceştia se află lângă axa în vârf, ei devin celulele ochiului şi ale esofagului. Dacă sunt în partea de jos vor deveni anus, iar dacă sunt în centrul blastocistului vor deveni tubul digestiv. Dacă sunt la suprafaţă vor deveni celulele pielii. Câmpurile biofizice păstrează informaţia care va determina ca celule identice să devină celule din sisteme diferite, în funcţie de pozitia lor.
Prin urmare câmpul biofizic conţine foarte multe informaţii care nu sunt conţinute în genom. Mai mult, câmpul biofizic poate controla expresia genei. O consecinţă naturală a acţiunilor psihotronice a fost dezvoltarea la practicienii psihotronişti a unei evoluţii în câmpurile lor morfogenetice. Prin exersarea tehnicilor psihotronice de către corpul biofizic, câmpurile morfogenetice din care este alcătuit vor evolua si vor deveni conştiente (conştienţa primară). Cu o practică lungă, aceste câmpuri devin autoconştiente (conştienţă înaltă), Acest proces permite obţinerea unor puternice abilitaţi psihotronice, dar mult mai important, ar putea conduce ca psi-operatorul să fie capabil sa comute aceste gene între cele doua poziţii on si off.
Sănătatea şi gerontologia (ştiinta prelungirii vieţii active) sunt influenţate de aceste descoperiri.
Posibilitatea influenţării la distanţă prin folosirea unor generatoare psihotronice care amplificau capacităţile psihice ale paranormalilor, a fost făcută posibilă de savanţii sovietici.
Specialiştii în psihotronică au stabilit că o altă tehnică posibil de aplicat pentru a determina, de exemplu, un individ devenit indezirabil sa se sinucidă este sugestia pentru a-i inhiba reflexul de apărare. Astfel, se perturbă biocâmpul individului si se induce o stare depresivă acută, dar şi de euforie, care dă un curaj deosebit. Aceste stări se instalează brusc, deci “atipic”, iar subconştientul individului nu se poate apăra. Dacă, pe acest fond, i se transmite – tot sugestiv – mesajul subliminal de a-ş lua viaţa, rezultă… crima perfectă.
Creierul se poate modifica prin folosire. Pot fi micşorate reacţiile lui sau intensificate fără limite, posibilităţi actualmente doar bănuite. Am dobândit un patrimoniu genetic educativ şi cultural ce poate fi transcens prin experienţa directă, dacă aceasta este bine condusă. Fizicianul Reynold Johnson spune că atunci când puteri paranormale ca „telepatia, clarviziunea, premoniţia sunt dobândite de fiinţa umană prin evoluţie spirituală, nu este exagarat să spunem că limitele universului uman sunt lărgite la infinit şi că omul devine un supraom,un zeu…”
Toate cercetările asupra energiilor „psi” scot în evidenţă realitatea acestora. Prof. Olivier Costa de Beauregard, fizician, a explicat cum priveşte el parapsihologia: „Veţi fi surprinşi auzind un fizician care declară că ia in considerare parapsihologia nu în funcţie de cazuri spontane, ci ca o concluzie a unei reflecţii asupra simetriei interne a disciplinelor de care se ocupă: relativitatea si mecanica cuantică”.
Cum spunea şi M Jourdain, fizica modernă este pe cale de a-şi da seama că se raportează la Spirit.
Fizica secolului XX (relativitatea, cuantică) precum şi alte ştiinte au ca noutate faptul că tratează materia din punct de vedere spiritual.
În încercarea de a înţelege această relaţie într-o maniera coerentă, se poate ajunge şi la constatarea că parapsihologia este validată de ultimele descoperiri ale ştiinţei.
Cercetările actuale în domeniul noilor forme de energie au explicat ştiinţific telepatia, percepţia extrasenzorială, vindecarea spontană, clarviziunea, etc. Cercetarea energiilor „misterioase” se realizează în multe laboratoare şi fenomenele psihice care au fost multă vreme neînţelese şi ignorate de ştiintă sunt explicate, descoperindu-se legea fiecarei energii. Oamenii de ştiinţă cehi Zdenek Rejdak si Karel Orbel afirmă: „omul si toate fiinţele vii posedă o energie specială care a fost ignorată până acum în Occident. Pe acestă bioenergie sau energie psihotronică pare să se bazeze fenomenul de psihokinezie; ea ar putea fi şi cauza efectului radiestezic şi aparent se poate trage concluzia că ea intervine în toate fenomenele psihice”. Bioenergia a fost cunoscută încă din antichitate.
Chinezii spuneau că omul este în legătură cu energia vieţii ce umple tot Universul. Reicenbach a denumit-o energie odică, iar Blondot energie X. Oamenii de ştiinţă ruşi preferă denumirea de energie bioplasmatică, iar cei cehi de energie psihotronică. Fizicianul Harris Walker sugerează că particulele elementare se comportă ca şi când ar fi guvernate de o forţă organizatoare. Fizica cuantică demonstrează că natura este un ansamblu indivizibil, unde totul este în relaţie: totalitatea universului este prezentă oricând şi oriunde. In acestă privinţă există un exemplu frapant: cel al hologramei. Astfel dacă se rupe o bucată dintr-un negativ holografic pentru a-l pune sub un proiector laser, nu se va obţine o parte a imaginii, ci imaginea intreagă.
De aici rezultă că imaginea întreagă a fost înregistrată pretutindeni pe placa holografică, în aşa fel încât fiecare părticică a plăcii (negativul holografic) reflectă totalitatea.
LA MULTI ANI ,OLIVIA !LA MULTI ANI CERULUI SI PAMANTULUI NOSTRU !
http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/12/31/videova-doresc-un-an-nou-201-plin-de-bucuriicu-sanatate-si-tot-ce-va-doriti-la-multi-ani-romania-la-multi-ani-romani-oriunde-v-ati-afla/
Olivia,am gasit un material referitor la aparitia primelor state slave.Presupun ca ai ceva observatii de facut si de aceea iti supun acest articol atentiei.Lectura placuta.
Apariţia statelor slave în Europa (secolele VI-XI)
Discuţia în jurul originii slavilor a fost şi încă este o problemă deoarece izvoarele antice nu conţin referiri exacte aşa cum se întâlnesc în cazul celţilor sau germanilor. Tacit şi Pliniu cel Bătrân îi numesc venezi locuind în regiunea Vistulei şi la nord de Dunărea de Jos. Procopiu din Caesarea îi consemnează în secolul al VI-lea cu numele de anţi şi sclavini, iar Iordanes spune că venezii se trag din acelaşi trib care poartă trei denumiri: venezi, anţi şi sclavini. La rândul său pseudo-Mauricios scrie despre ei că anţii şi sclavinii se aseamănă în ceea ce priveşte modul de viaţă, moravurile şi dragostea de libertate. Cert este că, slavii în migraţia lor spre vest au ajuns cel mai devreme în secolul al V-lea în zona Cehiei de astăzi, fiind reprezentaţi arheologic de cultura de tip Praga, iar în direcţia sudică ei pătrund, în secolele VII-VIII, până la Marea Adriatică prin triburile slovenilor şi croaţilor. Secolul al VII-lea a fost martorul a două mari valuri migratorii. E vorba de masiva înaintare a slavilor pe continent, de la o bază de plecare pe care Iordanes o situează, după cum am văzut, la mijlocul secolului al VI-lea, între gurile Dunării, Nistru şi Vistula. De aici, slavii se răspândesc în trei direcţii: spre nord-vest, spre bazinul fluviulu Volga şi lacul Lagoda; către vest în direcţia Balticii şi a Elbei, dar şi spre Munţii Boemiei şi Alpii Orientali; spre sud, în Balcani, unde constituie grupuri pe care bizantinii le numesc sclavinii.
În noile locuri unde s-au aşezat slavii, agricultura s-a păstrat aproape pretutindeni ca ramură principală a economiei, dar alături de aceasta s-a menţinut şi creşterea animalelor, mai ales în regiunile muntoase, spre exemplu în Bosnia, Serbia şi nordul Macedoniei. Din punct de vedere al organizării sociale majoritatea triburilor slave se aflau în faza destrămării societăţii gentilice, apărând marile familii patriarhale – zadruge – sau familiile individuale, care mai multe la un loc formau obşti săteşti. La triburile slave care s-au aşezat în Balcani primele formaţiuni statale au apărut spre sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, prin transformarea, pe de o parte a funcţiei eligibile de jupan (şef de trib) în funcţie ereditară – cneaz -, iar pe de altă parte prin transformarea teritoriilor ce reveneau jupanului într-un fel de mici feude.
Slavii, care au coborât în secolul al VI-lea din nord, din regiunea Vistulei, s-au separat în decursul aşezării lor definitive în trei mari grupuri:
- slavii de est: ruşi, ucrainieni, bieloruşi;
- slavii meridionali (sau sudici): sloveni, croaţi, sârbi, macedoneni, bulgari;
- slavii occidentali (sau de vest): cehi, slovaci, polonezi.
Slavii de răsărit. Rusia kieveană. Slavii de răsărit populau în special teritoriul cuprins între lacul Ilmen, râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului, grupul principal fiind localizat pe cursul superior şi mijlociu al Niprului. S-a constatat că între anţii din secolele VI-VII şi triburile slavilor rărsăriteni din secolele următoare există o succesiune culturală şi istorică.
Teritoriul vechii Rusii este considerat de unii cercetători vechea vatră de formare a slavilor şi pe acest teritoriu, triburile slavilor de răsărit, organizate – în timpul unei îndelungate faze tribale – în sate şi târguri de-a lungul Niprului, au fost unificate în urma acţiunii scandinavilor varegi, ce s-au concentrat, datorită activităţii lor preponderent comerciale, în oraşe mari precum Novgorod şi Kiev. Întregul secol X e marcat de încheierea de contracte comerciale care organizează sosirea convoaielor de monoxile concentrate la Kiev. Ritmicitatea schimburilor implica stabilitatea politică a acestor regiuni deosebit de ameninţate de învaziile diverselor popoare ale stepei, care căutau să-şi impună puterea între Volga şi Dunăre.
Acţiunea unificatoare a acestor negustori scandinavi nu ar fi fost posibilă fără existenţa unui proces de stratificare socială în rândul triburilor slave de răsărit. Acest proces a fost generat de apariţia unor conducători de triburi – jupani/cnezi – care, sprijinindu-se pe mici armate personale – drujine – îşi impun autoritatea şi pun bazele unor conduceri ereditare. Apariţia statului kievean are la bază împletirea dintre procesul de stratificare socială şi intervanţia scandinavă. Descoperirile arheologice au arătat că, o dată cu veacul al VIII-lea, ordinea patriarhală a început să se destrame, constituindu-se grupuri familiale fără legături de rudenie între ele. Pe cursul superior al Niprului aceste comunităţi erau autonome, graţie abundenţei pădurilor ce formau un obstacol de netrecut. În sud, comunicaţiile mai lesnicioase, precum şi existenţa pericolului invaziilor nomade au făcut necesară agregarea unor sisteme de alianţă între diferitele familii, apoi între uniunile tribale. Numele triburilor ce figurează în Cronica vremurilor trecute reflectă tocmai acest tip de organizare socială.
În secolul al IX-lea varegul Rurik a întemeiat un centru de putere care va deveni ulterior unul dintre cele mai puternice state ale Evului Mediu timpuriu din estul Europei. Rolul lui Rurik este subliniat doar în vechea cronică rusească, atribuită lui Nestor, scrisă în secolul al XII-lea, deci aproximativ două secole mai târziu, cronică ce nu este confirmată şi de alte izvoare în acestă privinţă. Harta arheologică a secolelor II-V, pentru regiunile la care se referă Nestor, este aproape în concordanţă cu informaţiile cronicii. În primul rând ritul de înmormântare descris de el – înhumarea rămăşiţelor corpului ars în urne – corespunde pe deplin ritului de înmormântare atestat de aşa-numitele câmpuri de urne. În al doilea rând, drevlianii, care locuiau în regiunile păduroase de pe dreapta Niprului, radimicii şi viaticii aveau într-adevăr în perioada menţionată o cultură inferioară polenilor.
Este posibil ca Rurik să fi ajuns prin uzurpare, în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în fruntea centrului de putere al slavilor ilmeneni de la Novgorod. Urmaşul său Oleg este confirmat în mai multe izvoare bizantine, ruseşti şi bulgăreşti, ca domnind în Novgorod înrtre anii 879-912, perioadă în care reuşeşte să anexeze cnezatului de la Novgorod oraşele Kiev şi Smolensk, unind triburile slavilor ilmeneni cu cele ale slavilor poleni. Oleg îşi stabileşte capitala la Kiev şi porneşte construirea unui sistem de fortificaţii care să asigure protecţia şi supravegherea teritoriului noului stat şi totodată intreprinde în 907 o amplă expediţie împotriva Bizanţului, ajungând până la Constantinopol şi impunând în urma tratalui de pace o serie de condiţii economice favorabile negustorilor kieveni. Creşterea teritorială şi consolidarea Rusiei vechi au continuat sub Vladimir Sviatoslavici (980-1015), în timpul căruia Caucazul de Nord a fos subordonat cnezatului rus. De-a lungul întregului secol al X-lea statul rus, centralizat în jurul Kievului, a fost perfect integrat în politica economică a Imperiului Bizantin.
Puterea supremă în noul stat creat aparţinea marelui cneaz al Kievului, care-şi baza puterea pe drujină, împărţită în drujina mare (boierii) şi drujina mică (garda cneazului). Bazându-se pe aceste forţe Rusia kieveană îşi va lărgi posesiunile, influenţa politică şi comercială, bazându-se şi pe legăturile matrimoniale cu curtea bizantină, dar tendinţele expansioniste au fost de foarte multe ori stopate ca urmare a problemelor create în teritoriile cnezatului kievean de populaţiile migratoare târzii, cum au fost pecenegii, uzii şi cumanii. Împotriva primilor cneazul rus Vladimir Sviatoslavici a fost nevoit să construiască în sudul ţării o linie de fortificaţii pe râurile Stugna, Irpen, Trubej şi să întărească fortificaţiile Kievului.
Religia creştină era bine cunoscută de ruşii secolului al X-lea, negustorii şi mercenarii varegi aduseseră cu ei credinţa creştină de la Constantinopol. Convertirea ruşilor la creştinism are loc tot în perioada lui Vladimir, care a profitat de excepţionalele împrejurări politice pe care i le oferea războiul civil din Bizanţ ca să negocieze intrarea sa în comunitatea statelor creştine. Vladimir a uşurat introducerea creştinismului, pe de o parte datorită creştinării sale în rit ortodox, dar pe de alta datorită căsătoriei cu Ana, sora împăratului bizantin Vasile al II-lea. Bizanţul a făcut, astfel, două mari daruri slavilor: un sistem complet de doctrină creştină şi o civilizaţie creştină complet dezvoltată, fără a lua în calcul că, implicit, curtea imperială dădea legitimitate dinastiei rurikizilor. Rusia kieveană nu s-a convertit complet la creştinism de la bun început, iniţial limitându-se doar la câteva oraşe, în timp ce mare parte din sate au rămas păgâne până în secolul al XIV-lea. Integrarea definitivă a Rusei kievene în sistemul politic al Europei Evului Mediu timpuriu are loc odată cu căsătoria Anei de Kiev cu Henric I al Franţei, la mijlocul secolului al XI-lea, dar după moartea cneazului Iaroslav (1054), unitatea ţării a fost spulberată; războiul civil care a urmat a dat naştere unor cnezate familiale autonome şi rivale, a căror unitate a fost menţinută doar de Biserică şi de mitropolitul Kievului şi al tuturor Rusiilor. Această descompunere a statului kievean a uşurat cucerirea mongolă, care a început în anul 1237 împotriva cnezatelor din nord.
Slavii de sud. Bulgaria, Slovenia şi Serbia. Migraţia slavilor într-o nouă regiune şi contactul cu lumea bizantină au influenţat viaţa lor economică şi socială. Acţiunile de jaf şi pradă în Imperiul bizantin au contribuit la o mai mare diferenţiere de avere, destrămând vechea comunitate gentilică. Aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică a intensificat evoluţia slavilor nu numai din punct de vedere socio-economic, ci şi al organizării lor politice. Primele astfel de formaţiuni sunt cunoscute sub numele de Sclavinii.
Bulgaria. În urma unei lupte îndelungate împotriva Imperiului bizantin, spre mijlocul secolului al VII-lea, slavii au populat o mare parte a Peninsulei Balcanice şi o serie de regiuni învecinate din nord-vestul ei. Formarea primelor state slave de sud s-a produs în condiţiile luptei continue împotriva Bizanţului, autoritatea care stăpânise teritoriile pe care s-au aşezat triburile slavilor. Dintre toate statele slavilor de sud din perioada Evului Mediu timpuriu, statul bulgar a atins cea mai mare dezvoltare economică şi politică, iar la baza lui a stat Uniunea celor şapte triburi slave din Moesia Inferior. În istoria formării statului bulgar un rol bine determinat l-a avut tribul türk al bulgarilor, care împins de avari s-a apropiat în secolul al VII-lea de triburile de slavi din sudul Dunării şi au ocupat partea de nord a Sciţiei Mici sub conducerea lui Asparuh. Aceşti protobulgari[1] vor devenii aliaţii cei mai importanţi ai slavilor în campaniile lor îndreptate împotriva Bizanţului. Din contactul acestor populaţii a rezultat un nou popor în Europa sud-estică, slavii însuşindu-şi de la protobulgari doar denumirile tribale, fenomen ce a avut loc în cursul secolelor VII-VIII.
În urma incursiunii din 681, prin care bulgaro-slavii au ajuns până în Tracia, aceştia au obţinut independenţa faţă de Bizanţ, care s-a obligat să le plătească subsidii. Capitala acestui stat slavo-bulgar a fost stabilită la Pliska; el îngloba în graniţele lui trei etnii: populaţia romanizată, slavii şi protobulgarii. În cursul secolelor IX-X a avut loc slavizarea triburilor protobulgare şi a început o nouă etapă istorică sub hanul Boris (852-889), care transformă Bulgaria într-un regat creştin iar urmaşul lui, Simion (889-927), va fi primul care va purta titlul de ţar. În timpul ţarului Simion, în anul 924, se încheie o pace între Imperiul Bizantin şi ţaratul Bulgar, pace în urma căreia Bulgaria obliga imperiul la plata unor subsidii. Cu domnia ţarului Petru (927-969) începe decăderea puterii bulgarilor, proces ce va fi terminat, în 1018, odată cu victoria pe care o reportează Vasile II, ce se va numi după acest moment Bulgaroctonul. În urma acestei victorii împăratul dispune organizarea a două theme – Paristrion şi Bulgaria -, care să cuprindă teritoriul Dobrogei, respectiv în mare parte cel al fostei provincii Scithia Major; cu aceeaşi ocazie este desfiinţată şi patriarhia independentă a Bulgariei şi până în 1185 la răscoala fraţilor Petru şi Asan statul bulgar şi-a încetat existenţa.
Slovenia. Triburile slave de sud au ajuns la începutul secolului al VI-lea şi în regiunea Alpilor răsăriteni şi pe ţărmul nordic al Mării Adriatice, lovindu-se de stăpânirile bavareze, respectiv longobarde. Primul stat al slavilor în această zonă s-a format în Carantania/Noricum (azi landul Kärnten din Austria), având capitala la Koruşka; stat ce a avut de înfruntat atacurile bavareze, longobarde şi la mijlocul secolului al VIII-lea pe cele ale avarilor. Sub cneazul Borut slovenii au fost creştinaţi în rit latin de misionarii germani, lucru ce i-a şi atras în sfera de influenţă a bavarezilor, de la care vor primi ajutor împotriva avarilor. Existenţa statului sloven a fost de scurtă durată deoarece în 788 Carantania/Noricum a fost cucerită de Carol cel Mare şi aici au fost organizate două comitate, în care, începând din 843, sub Ludovic Germanicul, a început colonizarea germană. În urma victoriei din 955, asupra maghiarilor, care au emis pretenţii teritoriale asupra Carantaniei, Otto I a reorganizat părţile răsăritene ale imperiului romano-german şi în cadrul acestei acţiuni a creat marele ducat al Carintiei.
Serbia. Sârbii de astăzi şi macedonenii, descind din triburile slave care s-au aşezat la sud de cursul inferior şi mijlociu al râului Sava, zonă brăzdată de lanţuri muntoase acoperite de păduri. Triburile slavilor care s-au stabilit aici au fost nevoite să defrişeze porţiunile necesare desfăşurării agriculturii, astfel de lucrări nu puteau fi făcute de familiile mici şi aşa se explică faptul că în Serbia familiile mari patriarhale – zadruge – s-au păstrat într-o măsură cu mult mai mare decât în alte regiuni balcanice ocupate de slavi. Prin aceasta se explică de ce relaţiile de tip feudal s-au dezvoltat ceva mai târziu decât la bulgari, abia în secolele IX-X această dezvoltare a luat mari proporţii. În afară de aceasta, formarea unor uniuni politice mai largi a fost frânată şi de lupta ce s-a dat pentru aceste regiuni între Bizanţ, kaganatul avar, statul francilor şi Bulgaria.
Primul stat sârb s-a format în secolul al IX-lea sub conducerea cneazului Vlastimir şi a avut capitala la Rascia, fiind confruntat încă de la început cu tendinţele expansioniste manifestate de bizantini şi bulgari. Noul stat nu a putut să-şi păstreze independenţa în aceste condiţii şi sub cneazul Mutimir (872-891) a fost nevoit să recunoască suzeranitatea bizantină; timp de două secole bizantinii şi bulgarii supunând pe rând micul cnezat al sârbilor. Renaşterea statului sârb are loc abia din a doua jumătate a secolului al X-lea, în condiţiile în care puterea bulgară a scăzut, iar cneazul Vladimir (980-1015) a reuşit să unească sub autoritatea sa mai multe regiuni stăpânite de triburile slave din vestul Balcanilor. În anul 1042 cnezatul sârbilor, sub conducerea cneazului Voislav (1034-1051), devine independent faţă de Bizanţ şi îşi stabileşte capitala la Zeta. Noua refacere a cnezatului va atrage interesul misionarilor catolici şi prin intermediul acestora are loc creştinarea sârbilor, care vor deveni catolici prin încoronarea cneazului Mihail (1052-1081) de către Grigore al VII-lea ca rege. Deşi nu a avut o perioadă lungă de existenţă, destrămându-se din cauza disensiunilor interne şi a intervenţiilor externe, primul stat al sârbilor a avut importanţă în procesul de formare a unei identităţi unitare pentru toate triburile slave din vestul Peninsulei Balcanice, termenul de sârbi fiind adoptat pentru toate aceste triburi.
Croaţia. Triburile slave ale croaţilor au ajuns în prima jumătate a secolului al VII-lea până la ţărmurile Mării Adriatice, ocupând cea mai mare parte a fostei provincii romane Dalmatia. În secolele VII-VIII triburile croate plăteau tribut avarilor şi ca urmare a acestei stări de dependenţă au fost uşor de atras în campania lui Carol cel Mare împotriva avarilor. În contextul acestor lupte şi al apropierilor diplomatice între franci şi bulgari se constituie două regiuni în cadrul teritoriului stăpânit de croaţi: Croaţia Dalmatină şi Croaţia Pannonică. În urma unei răscoale ce a avut loc în anul 819, teritoriul croat a fost împărţit între franci şi bulgari, astfel că în partea pannonică a apărut un cnezat autonom sub suzeranitate bulgară ce a existat până în secolul al IX-lea.
Profitând de poziţia strategică mai bună, părţile apusene ale croaţilor au cunoscut o dezvoltare mai rapidă şi în jurul acestor teritorii se va consolida statul croat independent, fenomen ce va avea loc în timpul cneazului Bronimir (879-892). Din secolul al XI-lea statul croat, devenit regat în timpul lu Stjepan Dîrzislav (969-995), va intra în componenţa regatului maghiar iar o parte a coastei dalmate sub dominaţia veneţiană.
Slavii de vest. Slavii de apus populau un vast teritoriu în bazinul fluviului Elba, Oder şi Vistula şi se împărţeau în numeroase triburi: ţinuturile dintre Elba şi Sala erau populate de slavii ce făceau parte din uniunea triburilor de sârbi luzacieni, cursul mijlociu şi inferior al Elbei era ocupat de uniunea triburilor polabe, mai spre est de aceasta, pe ţărmul Mării Baltice, s-au stabilit triburile slavilor polonezi, iar pe cursul superior al Elbei şi pe râurile Vltava şi Morava s-au aşezat triburile ceho-morave şi cele ale slovacilor.
Statul lui Samo şi Moravia Mare. Teritoriul Cehiei se mărginea la vest şi sud-vest cu un lanţ muntos, denumit Pădurea Cehă, iar la nord-vest cu munţii Metalici. În această zonă ocupaţia economică principală a fost creşterea vitelor, completată de agricultură în zonele de şes. Descoperirile arheologice referitoare la secolul al VI-lea dovedesc că în Cehia şi Moravia se cultivau toate felurile de cereale, în special meiul, orzul. Obiectele găsite în săpături arheologice, datând din secolele VI-X, atestă folosirea unor mijloace perfecţionate pentru prelucrarea şi arderea lutului, precum şi trecerea la utilizarea roţii olarului. Apariţia timpurie a oraşelor cehe este legată de progresul meşteşugurilor şi comerţului, oraşele fiind la început aşezări întărite – gradî -, locuri destinate reşedinţei cnezilor.
Începând cu 531 dinspre vest au apărut, la graniţele acestui teritoriu locuit de uniunile de triburi ale slavilor ceho-moravieni, francii, iar partea de răsărit a intrat sub influenţa khaganatului avar, care îşi avea centrul în vestul Pannoniei. Uniunile triburilor ceho-moraviene au intrat la sfârşitul secolului al VI-lea sub influenţa francilor şi a avarilor, ajungându-se ca cele două puteri să intre în conflict direct. Începând cu secolul al VII-lea puterea avarilor a început să decadă şi în anul 623/624 s-a creat prima mare uniune a slavilor de apus, în fruntea căreia s-a aflat Samo – după unii un negustor franc, după alţii un slav moravian. Una dintre menţiunile documentare cu referire la acest “cneaz unificator” este la cronicarul franc Fredegar, care şi-a scris opera între 640-660, ce spune despre Samo că a fost un negustor franc ce s-a stabilit printre slavi, iar alta provine dintr-un izvor hagiografic, ce se referă al convertirea triburilor carantane şi care consideră că Samo a fost un slav. Oricare ar fi adevărul, sub autoritatea lui s-a aflat Cehia şi Slovacia de vest, o parte din Slovenia, Austria de est şi teritoriile până la Elba. Conform cronicii lui Fredegar, Samo a domnit 35 de ani, aproximativ până în 658/659, dar nu avem alte ştiri cu privire la evoluţia politico-socială a acestui prim stat al slavilor de apus, menţionându-se doar că, armata sa era formată din cete numite drujine, conduse de o aristocraţie militară. Prin coroborarea informaţiilor privitoare la vecinii acestui stat se cunosc o serie de atacuri pe care longobarzii şi apoi francii le-au întreprins în cursul secolului al VII-lea. Cele mai periculoase au fost atacurile francilor din timpul domniei regelui Dagobert I (629-639), dar în urma unei victorii obţinută de ceho-moravieni în anul 631 la Wogastisburg, statul lui Samo a obţinut independenţa.
În prima jumătate a secolului al IX-lea, între Dunărea mijlocie şi cursul superior al fluviilor Elba şi Oder s-a format un întins stat al slavilor de vest, cnezatul Moraviei Mari cu reşedinţa la Velehrad. În aceeaşi perioadă a început şi activitatea de creştinare, prin misionarii catolici, a slavilor apuseni. Primul conducător al Moraviei Mari a fost Mojmir (818-846), care a reuşit să unească triburile slavilor moravieni şi slovaci sub autoritatea sa şi a destrămat alianţa îndreptată împotriva sa, alianţă a francilor cu cnezatul în fruntea căruia se afla cneazul Pribina din Nitra. Ca urmare a campaniilor militare din anii 833-836 Mojmir a anexat teritoriile cnezatului lui Pribina, care se refugiază la franci, fiind un permanent pericol pentru cnezatul moravian.
Ludovic Germanicul a reuşit să-l răstoarne pe Mojmir, profitând de dorinţa nepotului acestuia, Rostislav, de a ajunge la conducerea cnezatului, dar încercarea sa de a impune statului slav dominaţia germană şi de a răspândi credinţa creştină, prin misionari germani, a stârnit protestul slavilor moravieni şi în final chiar al cneazului Rastislav (846-870), care s-a răsculat împotriva regelui german. În încercarea de a contrabalansa politica de forţă a lui Ludovic Germanicul şi de a stopa expansiunea germană spre răsărit, Rostislav a pus bazele unei organizaţii bisericeşti moraviene şi astfel a încercat o apropiere politică de Bizanţ[2], solicitând misionari din imperiu care să definitiveze organizarea acestei biserici. În acest context au fost trimişi fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu care au contribuit de o manieră decisivă în crearea la aceste populaţii slave a unei biserici creştine de orientare răsăriteană. Urmaşul lui Rostislav, Svatopluc (870-894), deşi a obţinut puterea cu ajutorul lui Ludovic Germanicul, a păstrat independenţa cnezatului Moraviei Mari, consfinţită printr-un tratat datat în anul 874, cunoscut ca tratatul de la Forchheim. După acest moment autoritatea Moraviei Mari sa extins şi asupra Pannoniei, unde a domnit Pribina ca vasal al germanilor, dar şi asupra teritoriilor locuite de slavi pe cursurile Elbei şi Oderului. Sub urmaşii lui Sviatopluc, cnezatul Moraviei Mari va trece printr-o perioadă de lupte interne, care în majoritatea cazurilor au dus la separarea unor triburi slave, lucru ce a slăbit puterea militară a cnezatului şi în anii 905-906 Moravia Mare a căzut sub loviturile triburilor maghiare, ce au cucerit o parte a teritoriilor slovace. Din acest moment are loc separarea drumurilor slovacilor de cele ale cehilor, ultimii constituindu-se în cnezat separat de cel al Moraviei Mari.
Cnezatul slavilor cehi s-a format încă din secolele VII-VIII, dar a fost parte integrantă din cnezatul Moraviei Mari, procesul de separare etnică şi politică având loc la sfârşitul secolului al IX-lea. Cehii au ieşit din componenţa statului moravian cu zece ani înainte de destrămare şi sub cneazul Bratislav I au reuşit să facă faţă atacurilor maghiare. Boleslav I (935-967) şi Boleslav al II-lea (967-999) au finalizat acţiunea de constituire a statului ceh, prin anexarea teritoriului slavnicilor, ce aveau capitala la Libice şi a unei mari părţi din cnezatul moravian după bătălia de la Lech. La sfârşitul secolului al X-lea statul ceh şi cnezatul kievean au ajuns să aibă o graniţă comună, care a dus la strângerea relaţiilor politice între cele două state nou create şi cu tendinţe expansioniste în centrul şi estul Europei. Relaţiile politice au fost strânse şi ca urmare a unor căsătorii dinastice ce au avut loc între reprezentanţii ambelor curţi slave.
[1] Sunt numiţi aşa deoarece cu numele de Bulgaria este numită ţara slavilor din sudul Dunării.
[2] Apropierea de Bizanţ s-a produs ca urmare a eşecului misiunii diplomatice a moravienilor la curia papală a lui Nicolae I. Conform unei surse contemporane Rostislav, în încercarea de a se elibera de dominaţia politică şi religioasă a germanilor a solicitat papei Nicolae I, în anul 860, trimiterea de misionari care să introducă creştinismul în rândul slavilor moravieni, dar datorită faptului că Roma nu a trimis pe nimeni, cneazul s-a orientat spre Bizanţ, ce era una din principalele puteri ale Europei.
Adevărat a înviat! Paşte fericit!
HRISTOS A INVIAT!
Yes,we can!
Olivia,tare asi vrea sa stiu mai multe despre tinuturile din care au plecat slavii catre apus si spre sud si in general despre originile lor.Ma ajuti?
Poate gasesti vreme sa publici un articol cu acest subiect pe blogul meu…Cu siguranta ca subiectul nu este prea cunoscut la noi,astfel incat un articol despre primii slavi ar starni un mare interes.
Ce zici ?
Da, Alin, şiu că m-ai mai rugat odată… o să găsesc sigur la un moment dat ceva timp să scriu câte ceva dspre acest subiect. Răbdare şi tutun
Frumos cantec armanesc,nu-i asa?
Versurile traduse liber in dialect dacoroman suna astfel :
Pe o ramura de mar
Sta un albu porumbel,
Du-ma la iubitul meu
Zise o fata
Ce se-nchina la cer.
Adu-mi tu pana la stana
Inalt, tanar, ciobanel
Zi-i ca-l astept, si ma gandesc la el
Si nu stiu ce sa fac.
Nu am nici frate si nici sora
Straina sunt pe lume
Si ai mei in sat
Nu stiu cum sa faca, sa ma logodeasca.
Ca e lasat de Dumnezeu
Omu bun si omu rau,
Eu imi vreau ciobanelul
Cu parul negru
Si de-asta ma inchin la cer.
Superbă melodia şi mai ales versurile. Mulţumesc că ai adus-o în atenţie
Am reusit sa-ti trimit in sfarsit filmele.
O zi buna
Ok.Insa trebuie sa-i trimit lui Artur mai intai ca upload-ul e in progress si apoi lui Olivia.
Bravo si felicitari!
Da, sunt româncă, şi dobrogeancă pe deasupra
(probabil de aici mi se trage pasiunea pentru specificul balcanic).
Filmuleţele le poţi trimite pe adresa cerulsipamantulnostru@gmail.com
Ok,le-am gasit.Cum sa iti trimit fimuletele?Sunt doua.
Olivia,
Spui ca intelegi putin albaneza.Asta sa insemne ca nu esti albaneza?Esti romanca?Cred ca esti o persoana f.interesanta daca exersezi dansuri populare albaneze.Am sa-ti trimit un mic spectacol albanez cu niste elevi care danseaza probabil ceea ce tu exersezi.Stai sa ma uit in arhiva…
Cu plăcere.
Nu sunt chiar străină de folclorul albanez kosovar, cel puţin muzica populară albaneză din Kosovo este un “ingredient” nelipsit în viaţa mea de zi cu zi. Marea mea preferata este Shkurte Fejza, probabil ai auzit de ea. Chiar dacă în ultimii ani a devenit cam prea comercială şi extremistă, este totuşi, în opinia mea, un fenomen deloc de neglijat. Are multe melodii de o sensibilitate de mi se ridică părul în cap, chiar dacă înţeleg foarte puţin albaneza. De asemenea, nu sunt străină nici de alţi interpreţi, precum nici de muzica populară sârbească din Kosovo.
Mai mult, zilele astea exersez dansuri populare albaneze kosovare, îmi plac mult şi chiar îmi doresc să le învăţ.
În ceea ce priveşte lumea albaneză în general, pregătesc un articol despre marele actor iugoslav albanez Bekim Fehmiu (nu e din Kosovo, ci din Muntenegru).
Da, imagologia este un domeniu relativ nou şi interesant, care se ocupă de studiul imaginilor pe care şi le formează popoarele unele despre altele, al mentalităţilor, prejudecăţilor etc.
Iti multumesc pentru ajutorul de a trimite poze lui Artur.Ce ar fi sa studiezi folclorul poporului kosovar?Este deosebit de frumos si mai mult decat atat nu are nimic in comun cu spiritul’razboinic’propagat de tinerii din ziua de azi din Kosovo.Este de o sensibilitate dezarmanta.In domeniul istoric nu ma pricep prea mult,datorita si profesiei mele care imi cere sa fiu foarte eficient si practic,iar in imagologie trebuie sa recunosc ca este prima dat cand aud de un asemenea domeniu.
Bafta!
Bună, Babasar, şi îţi mulţumesc că mi-ai vizitat blogul!
Profesia mea este, deocamdată, aceea de masterand în cadrul Faultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, şi, desigur, mă pasionează nu numai filologia, ci şi domeniile adiacente ei (istorie, folclor, imagologie, etc.).
Da, sunt din şi în România
Buna Olivia,
Am vazut ca postezi si pe kosovoperomaneste.Esti cumva din Romania?Care este profesia ta?Cred ca te pasioneaza f.mult istoria.
Bine ai venit
Adresa de mail pe care cititorii pot scrie este cerulsipamantulnostru@gmail.com
Sunt impresionat de cunostintele de istorie si cultura slava a Oliviei . Daca se poate a-si ruga-o sa-mi dea mailul ei pentru corespondenta.
Bună ideea, Alin! Mulţumesc pentru sugestie. O să încep după sesiunea de examene verificarea surselor şi mă apuc de lucru, încet dar sigur. Cred că ar fi de cuviinţă ca subiectul etnogenezei poporului rus să facă parte dintr-un articol despre formarea popoarelor slave de est: belorus, ucrainean şi rus, deoarece există în imaginarul românesc ceva confuzii şi date eronate sau lipsă în legătură cu aceasta.
Olivia,ai putea sa ne explici intr-un articol pe scurt cum s-au format poporul rus si limba rusa ?Practic noi nu prea stim de unde au aparut slavii inainte de sec.VI-VII si nici care a fost vatra lor de etnogeneza…Ce zici,ar fi interesant pentru tine ca lingvist specializat in lumea slava sa ne culturalizezi putin ?
Frumos…
Un excentric face istorie
Noua cronologie a lui Fomenko: istoria a fost multiplicată, şi acum trăim în anul 1.000!
Teoria timpului istoric mai scurt
Noua cronologie este o teorie care afirmă că “timpul istoric” este mult mai scurt decât am crede noi. Asemănându-se mult cu teoria timpului fantomă a lui Herbert Illig, noua cronologie (susţinută de cercetătorul rus Anatoli Fomenko) consideră că istoria umană nu poate trece mai departe de anul 800 d.Hr., între anii 800 şi 1.000 d.Hr. neexistând aproape deloc informaţii despre anumite evenimente, cele mai multe din ele desfăşurându-se de fapt între anii 1.000 şi 1.500. Noua Cronologie este radical mai scurtă decât vechea cronologie, întrucât toate evenimentele din istoria vechiii Grecii, a Imperiului Roman şi a Egiptului au fost “înfăşurate” în Evul Mediu. Deşi marea majoritate a istoricilor neagă noua cronologie, totuşi există câteva elemente care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Oameni care se îndoiau de autenticitatea cronologiei
Ideea cronologiilor diferite faţă de cronologia convenţională a apărut încă din secolul al XVII-lea. Astfel, Jean Hardouin credea că multe evenimente istorice sunt mult mai recente decât se credea. În 1685, el publică o versiune a Istoriei naturale a lui Plinius cel Bătrân, în care el afirmă că multe din textile greceşti şi romane au fost falsificate de călugării benedectini. Întrebat de motivele pentru care călugării ar face acest lucru, Hardouin a spus că va revela acest lucru după moartea sa, dar executorii săi testamentari n-au găsit vreun document cu motivele la care se referea.
Chiar şi Isaac Newton se îndoia de cronologia clasică, el bazându-şi studiile sale pe “Argonautica” a lui Apollonius din Rhodes, schimbându-se astfel datele privind războiul troian şi întemeierea Romei.
Un alt istoric, pe nume Nicolai Morozov, a fost acela care a susţinut că există o corelaţie între regii din Vechiul Testament şi împăraţii romani şi a sugerat faptul că întreaga cronologie dinaintea primului secol d.Hr. este total greşită.
Cine e Anatoli Fomenko?
Anatoli Fomenko, un matematician rus, a devenit interesat de teoriile lui Morozov încă din anul 1973. În 1980, el a publicat împreună cu câţiva colegi de la Departamentul de matematică a Univ. de Stat din Moscova câteva articole privind “noile metode matematice ale istoriei”. Articolele au stârnit o serie de controverse, dar Fomenko nu a reuşit să atragă de partea sa vreun istoric consacrat. În anii ’90, Fomenko a reuşit să capteze atenţia asupra sa, prin scrierea faimoasei sale lucrări “Istoria: Ficţiune sau ştiinţă” (vol. 1, 2, 3 şi 4).
Punctele de interes din teoria lui Fomenko
Iată care sunt principalele puncte de interes din teoria lui Fomenko şi a echipei sale, privind noua cronologie:
1. Diferitele relatări ale aceloraşi evenimente istorice au adesea diferite date şi locaţii, creându-se astfel numeroase “copii fantome” care adesea sunt datate greşit, rezultând astfel date diferite pentru aceleaşi evenimente.
2. Cronologia contemporană a fost în mare parte creată de Joseph Justus Scaliger în “Opus Novum de emendatione temporum” (1583) şi “Thesaurum temporum” (1606) şi prezintă o mare varietate de date istorice, create fără nicio justificare, apărând astfel o secvenţă de date care se învârt în jurul numerelor cabalistice 333 şi 360. Această cronologie a fost completată de iezuitul Dionysius Petavius în “De Doctrina Temporum” (1627).
3. Datările arheologice, dendrocronologice, paleografice, numismatice, cu carbon radioactive, precum şi alte datări folosite în istorie sunt eronate, inexacte şi dependente de cronologia tradiţională, iar folosirea lor pentru a se confirma una pe cealaltă creează o eroare în lanţ.
4. Nu există nici măcar un singur document care poate fi datat mai devreme de secolul al XI-lea.
5. Multe din istoriile ce privesc Roma antică, Egiptul şi Grecia au fost fabricate în timpul Renaşterii de către marii umanişti şi preoţi, iar cele mai multe din aceste istorii s-au bazat pe propriile documente.
6. Vechiul Testament ar fi o interpretare al unor evenimente ce au avut loc în secolele XIV şi XVI în Europa şi Bizanţ, şi el ar conţine “profeţii” despre evenimentele viitoare relatate în Noul Testament, care la rândul său este o interpretare a evenimentelor ce au avut loc între anii 1152 şi 1185 d.Hr.
7. Istoria religiilor ar fi următoarea: perioada precreştină (înainte de secolul XI şi Iisus Hristos), începutul creştinităţii (secolele XI-XII, înainte şi după Iisus Hristos), creştinătatea după Cristos (sec. XII-XVI) şi mutaţiile sale în catolicism, ortodoxism, iudaism şi islamism.
8. Prototipul pentru Iisus Hristos ar fi fost nimeni altul decât împăratul bizantin Andronikos I Komnenos (1152-1185), cunoscut pentru reformele sale care au dat greş.
9. Celebrul istoric Claudius Ptolemeu, care se spune că ar fi trăit în jurul anului 150, fiind considerat un istoric clasic al perioadei antice, a fost “creat” în secolele 16 şi 17, din datele strânse între secolele 9 şi 16.
10. Cele 37 de horoscoape egiptene descoperite la Denderah au soluţii astronomice unice care privesc date cuprinse între anii 1000 şi 1700.
11. Apocalipsa lui Ioan pe care noi o cunoaştem ca făcând parte din Noul Testament, ar fi de fapt un horoscop datat între 25 septembrie şi 10 octombrie 1486, alcătuit de cabalistul Johannes Reuchlin.
12. Horoscoapele găsite pe tăbliţele sumeriene şi babiloniene nu ar conţine suficiente date astronomice; el ar avea soluţii la fiecare 30-50 de ani pe axa timpului, şi de aceea ar fi inutile.
13. Tabelele chinezeşti antice privind eclipsele sunt şi ele inutile pentru datare, întrucât conţin prea multe eclipse care nu au avut loc; iar tabelele chinezeşti pentru comete, chiar dacă ar fi adevărate, nu pot fi folosite pentru o datare corespunzătoare.
14. Toate invenţiile majore ale lumii (armele, hârtia, tipăritura) au avut loc în Europa, între secolele 10 şi 16.
15. Vechile statui romane şi greceşti, ce arată forme perfecte ale anatomiei umane, au fost realizate şi falsificate în timpul Renaşterii.
Istorii false inventate de cronologia tradiţională
Aşadar, teoria lui Fomenko susţine că cronologia tradiţională constă în patru copii suprapuse a adevăratei cronologii care a durat doar 350 de ani. Cercetătorul rus consideră că toate evenimentele şi personajele datate înainte de secolul 11 sunt ficţionale şi reprezintă “reflexii fantome” ale eveimentelor şi personajelor din Evul Mediu, create în mod intenţionat sau accidental, ca urmare a interpretării greşite a documentelor istorice. Înaintea inventării tipăririi, povestirile anumitor evenimente de către martori oculari au fost “repovestite” de câteva ori înainte să fie scrise; trecerile prin mai multe etape de traducere şi copiere, numele pronunţate greşit…toate acestea au făcut ca “noile istorii” să difere faţă de “istoriile originale”, însă ar fi vorba de exact aceleaşi istorii.
Fomenko îşi justifică teoria prin faptul că, în multe cazuri, documentele originale nu sunt disponibile. Toată istoria lumii antice ne este cunoscută din manuscrise care datează din secolele 15-18, aceste manuscrise descriind întâmplări ce au avut loc cu mii de ani înainte. Astfel, cel mai vechi manuscrise care descrie istoria Greciei sau a Imperiului Roman provin din anul 1.100, cu mai mult de un mileniu după ce au avut loc evenimentele istorice.
Fomenko crede că împăratul Andronikos I Komnenos ar fi de fapt Iisus Hristos
Cercetătorul rus mai crede că Iisus Hristos a fost de fapt Andronikos I Komnenos (1152-1185), împărat al Bizanţului. Imaginea lui Iisus ar fi “reflexia” profetului Ilie din Vechiul Testament, a papei Grigore al VII-lea (1020-1085), al Sf. Vasile (330-379), al împăratului chinez Li Yuanhao (cunoscut şi sub numele de “Fiul paradisului”), al lui Euclide, Bachus şi Dionysius.
Ierusalimul, Roma şi Troia sunt identice
Fomenko a reuşit, de asemenea, să unească Ierusalimul, Roma şi Troia, conform istoriei convenţionale care le plasează în diferite locuri şi diferite epoci. Astfel, istoricul rus crede că “Noua Romă” ar fi aceeaşi cu Ierusalimul din Biblie (sec. 12-13), cu Troia şi cu Castelul Yoros.
Templul Ierusalimului e biserica Hagia Sophia, iar Palestina e oraşul Palatina din Olanda
Templul Biblic al lui Solomon n-ar fi fost distrus, conform lui Fomenko, el fiind de fapt celebra biserică Hagia Sophia din Constantinopol. Regele Solomon din Biblie ar fi de fapt sultanul Soliman Magnificul (1494-1566). Oraşul pe care noi îl cunoaştem ca Ierusalim era cunoscut înaintea secolului al 17-lea ca Al-Quds, iar biblica Palestina ar fi de fapt Palatina (un oraş situat între Basel şi Rottermdam).
Roma nu e un oraş, ci un simbol
Pe de altă parte, conform lui Fomenko, cuvântul “Roma” este un simbol şi poate însemna unul din diferitele oraşe şi regate. “Prima Romă” sau “Vechea Romă” sau ”Mizraim” este un străvechi regat egiptean din delta Nilului, ce avea capitala în Alexandria. Cea de a doua Romă şi cea mai faimoasă este Constantinopolul. Cea de a treia Roma este reprezentată din trei oraşe diferite: Constantinopol, Roma (Italia) şi Moscova.
Ierusalimul e şi el un simbol, iar Israelul înseamnă “oamenii care se luptă pentru Dumnezeu”
La fel şi Ierusalimul ar fi de fapt un simbol, şi nu o locaţie fizică, putând desemna mai multe oraşe, din mai multe epoci. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Israel care nu reprezintă un stat sau vreun teritoriu, ci înseamnă “oamenii se luptă pentru Dumnezeu”. De exemplu, regale francez Louis al IX-lea, s-a intitulat “regale Israelului”.
Vechiul Testament care ar fi fost scris după Noul Testament!
Cât priveşte paralelismul care există între Ioan Botezătorul, Iisus şi Vechiul Testament, cercetătorul rus crede că Noul Testament ar fi fost scris înaintea Vechiului Testament. Fomenko susţine că Biblia a fost scrisă până la Conciliul de la Trent (1545-1563), când a fost stabilită lista de cărţi canonice, toate celelalte cărţi apocrifice fiind distruse.
Metodele lui Fomenko pentru a-şi susţine teoriile
Una din metodele pe care cercetătorul rus le-a folosit a fost corelaţia statistică a textelor. Presupunerea sa porneşte de la faptul că un text care descrie o succesiune de evenimente va aloca mai mult spaţiu evenimentelor importante (de exemplu, o perioade de războaie va avea mai mult spaţiu alocat faţă de o perioadă de pace), iar această iregularitate va rămâne vizibilă în alte descrieri ale perioadei. Pentru fiecare text analizat, este creată o funcţie în care fiecărui an îi este atribuit un număr ce poate reprezenta numărul de linii ataşate analizei acelui an. Funcţia rezultată a textului respectiv este apoi comparată cu funcţia altui text.
De exemplu, Fomaneko a comparat istoria contemporană a Romei, scrisă de Titus Livius, cu istoria modernă a Romei, scrisă de istoricul rus Sergeev, arătând că între cele două istorii există o mare corelaţie, ceea ce înseamnă că ele descriu aceeaşi perioadă istorică. Totuşi, atunci când a comparat istoria antică a Romei cu istoria medievală a Romei, el a găsit o mare corelaţie, astfel ajungând la concluzia că istoria antică a Romei ar fi o copie a istoriei medievale.
În mod similar, Fomenko a comparat două dinastii de conducători, folosind aceleaşi metode statistice. Mai întâi, el a creat o bază de date a conducătorilor, ce conţine informaţii relevante despre fiecare din conducători. Apoi, a realizat “coduri de cercetare” pentru fiecare eveniment important din viaţa unui conducător, comparat cu altul. Să spunem, de exemplu, felul în care a murit; dacă ambii conducători comparaţi au fost otrăviţi, ei au primit un +1; dacă un conducător a murit în luptă, iar celălalt a fost otrăvit, ambii vor primi -1; iar dacă unul a fost otrăvit, şi altul a murit de boală, fiecare va primi câte un 0 (e posibil ca nu toţi cronicarii să fi fost imparţiali).
Fomenko a reuşit astfel să creeze o listă de două dinastii aparent neînrudite între ele (dinastia regilor Israelului şi dinastia ultimilor împăraţi ai Romei – între 300 şi 476) şi să ajungă la concluzia că există o corelaţie între cele două dinastii. Fomenko mai spune că această corelaţie nu există cu istoria secolelor 17-20, şi de aceea cercetătorul rus afirmă că istoria a fost multiplicată şi creată o antichitate imaginară.
Istoricii îl critică dur pe Fomenko
Aproape toţi istoricii lumii (şi alţi oameni de ştiinţă, ca astronomi sau matematicieni) s-au coalizat împotriva teoriilor lui Femonko, care sunt considerate a fi “aberante”. Astfel, H. G. van Bueren, profesor emerit de astronomie la Universitatea din Utrecht afirmă despre cărţile lui Fomenko: “Singurul lucru bun care poate fi spus e acela că în aceste cărţi există o cantitate enormă de evenimente istorice. Dar din păcate cărţile sunt prost scrise, şi, fără aceste materiale, n-ar avea absolut nicio valoare. În concluzie, teoria lui Fomenko este inutilă şi înşelătoare.”
La MULTI Ani !Sa speram ca 2010 va fi un an fast pentru tara noastra,pentru cerul si pamantul nostru .
Multumesc pentru frumoasa dedicatie. Sarbatori calduroase si tie, Alin!
CRACIUN LUMINAT OLIVIA !
In amintirea eroilor care s-au jertfit in timpul Revolutiei anticomuniste din Romania in urma cu 20 de ani .
Psihotronica – războiul viitorului
Psihotronica este disciplina biofizică ce studiază interacţiunile psihice la distanţă. Obiectul de studiu al psihotronicii îl constituie fenomenele parasenzoriale (paranormale) care sunt denumite şi fenomenele PSI.
Determinări prin cercetări ştiinţifice.
Un istoric succint al cercetărilor în domeniul parapsihologic arată sfârşitul secolului al XIX-lea ca timp al “naşterii” primelor societăţi metapsihice ca organisme de cercetare organizată a acestor fenomene. Este de menţionat numele francezului Max Dessoir care a înlocuit vechiul termen “metapsihica” cu cel de “parapsihologie”. Cele mai rudimentare tehnici de influenţare la distantă, de manipulare, sunt cunoscutele bombe cu manifeste lansate în teritoriul inamic, dar şi manipularea prin intermediul radioului şi presei scrise, folosite de Franţa, Anglia şi Germania (pe frontul primului război mondial se auzeau foarte des difuzoarele inamice cu texte defetiste) iar mai aproape de noi în timp, prin persuasiune şi programare neurolingvistică. În Decembrie 1989 şi după, s-a vorbit mult de un aşa-zis “atac PSI” asupra României, cu consecinţe nefaste asupra populaţiei. Acest lucru este perfect posibil, dar, probabil, nu vom afla ce s-a întâmplat cu adevărat decât peste mulţi ani. Acelaşi lucru se pare ca s-a întâmplat în conflictul transnistrean. Cercetările asupra paranormalului s-au făcut şi se fac încă în multe ţări, dintre care SUA, Rusia, China şi Cehia ( încă în 1942 în Cehia a apărut lucrarea “Clairvoyance, Hypnotism and Magnetism” ) sunt cele mai cunoscute.Cercetătorii au reusit sa descopere modalităti de dezvoltare a unor capacităti de punere în evidenţă a fenomenelor psihice parasenzoriale (PSI) care nu sunt încă explicate ştiinţific (percepţia extrasensorială-PES, telepatia, telekinezia ş.a.). Ca urmare a numeroase experimente efectuate pe baza unor protocoale riguroase şi sub strictă supraveghere a unor oameni de ştiinţă şi specialişti în diferite domenii, s-a conturat concluzia că există persoane cu aceste capacitati parasenzoriale / paranormale
Teorii şi tehnici utilizate
Există posibilitatea de a se efectua controlul psihic al mintii, respectiv ca starea psihică – creierul – să fie influenţată de la distanţă. Pentru a explica evenimentele psihotronice, este necesar să se facă apel la cunoştinţele de fizică. La începutul secolului anterior, Ernst Schrodinger şi Werner Heisenberg au formulat legile de bază ale mecanicii cuantice. Această teorie descrie fizica lumii subatomice. Dr. Bell a elaborat o teoremă din mecanica cuantică care afirmă că particulele subatomice sau fotonii care s-au obţinut prin divizarea în două a unei alte subparticule sau foton vor avea aceleaşi caracteristici. Teorema lui Bell şi conectivitatea între perechile de subparticule le-a permis oamenilor de ştiinţă să transmită informaţia în condiţii de securitate.
Dacă corpul biofizic este un câmp cuantic, atunci când se divide pentru a realiza acţiunea psihotonică, fiecare componentă va cunoaşte ceea ce perechea sa din câmpul biofizic a observat.
Transmisia cuantică a informaţiei ar putea explica cum informaţia psihotronică trece de la situl observat la spionul psihic.
Câmpurile morfogenetice – câmpuri energetice care modeleaza viaţa.
Biologii specializaţi în studiul celulei ştiu că genomul uman (cromozomii care alcătuiesc materialul genetic uman) nu conţine suficientă informaţie pentru a transforma masa celulelor oului fertilizat numită blastocist în embrion. Câmpurile morfogenetice biofizice asigură comutarea pe genele specifice şi renunţarea la altele, în funcţie de pozitia lor în blastocistul din uter. Dacă aceştia se află lângă axa în vârf, ei devin celulele ochiului şi ale esofagului. Dacă sunt în partea de jos vor deveni anus, iar dacă sunt în centrul blastocistului vor deveni tubul digestiv. Dacă sunt la suprafaţă vor deveni celulele pielii. Câmpurile biofizice păstrează informaţia care va determina ca celule identice să devină celule din sisteme diferite, în funcţie de pozitia lor.
Prin urmare câmpul biofizic conţine foarte multe informaţii care nu sunt conţinute în genom. Mai mult, câmpul biofizic poate controla expresia genei. O consecinţă naturală a acţiunilor psihotronice a fost dezvoltarea la practicienii psihotronişti a unei evoluţii în câmpurile lor morfogenetice. Prin exersarea tehnicilor psihotronice de către corpul biofizic, câmpurile morfogenetice din care este alcătuit vor evolua si vor deveni conştiente (conştienţa primară). Cu o practică lungă, aceste câmpuri devin autoconştiente (conştienţă înaltă), Acest proces permite obţinerea unor puternice abilitaţi psihotronice, dar mult mai important, ar putea conduce ca psi-operatorul să fie capabil sa comute aceste gene între cele doua poziţii on si off.
Sănătatea şi gerontologia (ştiinta prelungirii vieţii active) sunt influenţate de aceste descoperiri.
Posibilitatea influenţării la distanţă prin folosirea unor generatoare psihotronice care amplificau capacităţile psihice ale paranormalilor, a fost făcută posibilă de savanţii sovietici.
Specialiştii în psihotronică au stabilit că o altă tehnică posibil de aplicat pentru a determina, de exemplu, un individ devenit indezirabil sa se sinucidă este sugestia pentru a-i inhiba reflexul de apărare. Astfel, se perturbă biocâmpul individului si se induce o stare depresivă acută, dar şi de euforie, care dă un curaj deosebit. Aceste stări se instalează brusc, deci “atipic”, iar subconştientul individului nu se poate apăra. Dacă, pe acest fond, i se transmite – tot sugestiv – mesajul subliminal de a-ş lua viaţa, rezultă… crima perfectă.
Creierul se poate modifica prin folosire. Pot fi micşorate reacţiile lui sau intensificate fără limite, posibilităţi actualmente doar bănuite. Am dobândit un patrimoniu genetic educativ şi cultural ce poate fi transcens prin experienţa directă, dacă aceasta este bine condusă. Fizicianul Reynold Johnson spune că atunci când puteri paranormale ca „telepatia, clarviziunea, premoniţia sunt dobândite de fiinţa umană prin evoluţie spirituală, nu este exagarat să spunem că limitele universului uman sunt lărgite la infinit şi că omul devine un supraom,un zeu…”
Toate cercetările asupra energiilor „psi” scot în evidenţă realitatea acestora. Prof. Olivier Costa de Beauregard, fizician, a explicat cum priveşte el parapsihologia: „Veţi fi surprinşi auzind un fizician care declară că ia in considerare parapsihologia nu în funcţie de cazuri spontane, ci ca o concluzie a unei reflecţii asupra simetriei interne a disciplinelor de care se ocupă: relativitatea si mecanica cuantică”.
Cum spunea şi M Jourdain, fizica modernă este pe cale de a-şi da seama că se raportează la Spirit.
Fizica secolului XX (relativitatea, cuantică) precum şi alte ştiinte au ca noutate faptul că tratează materia din punct de vedere spiritual.
În încercarea de a înţelege această relaţie într-o maniera coerentă, se poate ajunge şi la constatarea că parapsihologia este validată de ultimele descoperiri ale ştiinţei.
Cercetările actuale în domeniul noilor forme de energie au explicat ştiinţific telepatia, percepţia extrasenzorială, vindecarea spontană, clarviziunea, etc. Cercetarea energiilor „misterioase” se realizează în multe laboratoare şi fenomenele psihice care au fost multă vreme neînţelese şi ignorate de ştiintă sunt explicate, descoperindu-se legea fiecarei energii. Oamenii de ştiinţă cehi Zdenek Rejdak si Karel Orbel afirmă: „omul si toate fiinţele vii posedă o energie specială care a fost ignorată până acum în Occident. Pe acestă bioenergie sau energie psihotronică pare să se bazeze fenomenul de psihokinezie; ea ar putea fi şi cauza efectului radiestezic şi aparent se poate trage concluzia că ea intervine în toate fenomenele psihice”. Bioenergia a fost cunoscută încă din antichitate.
Chinezii spuneau că omul este în legătură cu energia vieţii ce umple tot Universul. Reicenbach a denumit-o energie odică, iar Blondot energie X. Oamenii de ştiinţă ruşi preferă denumirea de energie bioplasmatică, iar cei cehi de energie psihotronică. Fizicianul Harris Walker sugerează că particulele elementare se comportă ca şi când ar fi guvernate de o forţă organizatoare. Fizica cuantică demonstrează că natura este un ansamblu indivizibil, unde totul este în relaţie: totalitatea universului este prezentă oricând şi oriunde. In acestă privinţă există un exemplu frapant: cel al hologramei. Astfel dacă se rupe o bucată dintr-un negativ holografic pentru a-l pune sub un proiector laser, nu se va obţine o parte a imaginii, ci imaginea intreagă.
De aici rezultă că imaginea întreagă a fost înregistrată pretutindeni pe placa holografică, în aşa fel încât fiecare părticică a plăcii (negativul holografic) reflectă totalitatea.
nice and inspirational picture:)