În mitologia naţiunii iugoslave există două mituri fondatoare: mitul luptei partizanilor-martiri în al doilea război mondial şi mitul privind rezistenţa eroică a popoarelor Iugoslaviei – a naţiunilor şi minorităţilor naţionale[1] deopotrivă. Această idee se axa în jurul conceptului de bratstvo-jedinstvo (scr. frăţie-unitate), ce înfăţişa unitatea etno-politică drept cea mai de seamă valoare, care duce la progres şi prosperitate generală, în timp ce opusul acesteia ar duce la războaie fratricide şi genocid. Inspirată, din câte se pare, din ideea revoluţiei franceze liberté, égalité, fraternité, ca şi din retorica Bisericii Ortodoxe[2], sintagma descria unitatea tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor din Iugoslavia, ca şi egalitatea tuturor cetăţenilor în socialism.

Conceptul de bratstvo-jedinstvo a devenit mit fondator al statului iugoslav postbelic pe fondul luptei de eliberare naţională (narodnooslobodilačka borba) a partizanilor de pe întregul teritoriu. Bazele sale au fost puse însă încă din timpul celui de-al doilea război mondial, când, într-un articol publicat în 1941 de organul de presă al Partidului Comunist Iugoslav (CPI), Tito explica: Creând frăţia şi unitatea popoarelor Iugoslaviei, CPI a organizat lupta armată împotriva ocupanţilor[3].

Ideea că popoarele Iugoslaviei pot crea unitate în diversitate prin aplicarea ideii de frăţie şi unitate în contextul rezistenţei eroice a unui front antifascist unit al partizanilor atât împotriva diverşilor ocupatori, cât şi a duşmanilor de clasă din interior, a constituit coordonata principală a luptei pentru eliberarea naţională şi singura capabilă de a se desprinde de conotaţiile retoricii ideologice şi de a impune un suflu patriotic în rândurile populaţiei.

În retorica iugoslavă postbelică, acestă viziune asupra războiului în condiţiile unei duble revoluţii – eliberare naţională şi revoluţie socială – a devenit dominantă, căpătând proporţiile unui mit, cel al luptei popoarelor iugoslave împotriva străinilor fascişti şi a burghezilor naţionalişti, văzuţi ca fiind colaboratorii primilor. Această luptă şi scopul ei – o nouă Iugoslavie, eliberată de dominaţia străină şi exploatarea capitalistă – nu ar fi fost posibilă aşadar fără frăţie şi unitate.

Astfel, crearea celei de-a doua Iugoslavii (Republica Federală Socialistă Iugoslavia) îşi are temelia într-un mit constând în viziunea comunistă asupra celui de-al doilea război mondial ca dublă bătălie dusă împotriva dominaţiei socio-politice externe şi interne, cunoscută ca lupta de eliberare naţională.

Motivul central al mitului luptei de eliberare naţională, bratstvo-jedinstvo, a fost format pe o bază nesigură, credibilitatea sa fiind ameninţată de condiţiile în care era extrem de dificil de convins diversele grupuri etnice, marcate încă de amintirea vie a violenţelor naţionaliste, că sunt parte a unui proiect politic ce transcede graniţele etnice, incluzând chiar şi popoarele în numele cărora fuseseră săvârşite atrocităţi naţionaliste împotriva lor. Discursul bratstvo-jedinstvo era astfel serios periclitat de posibilitatea de a fi perceput ca un plan de diminuare a importanţei suferinţelor diverselor etnii.[4]

Pe de altă parte, conceptul de bratstvo-jedinstvo a devenit după război o chestiune de maximă importanţă în contextul în care însăşi legitimitatea noii puteri comuniste era în joc. Pentru a crea noua paradigmă trans-naţională atât de necesară viabilităţii noului stat, puterea comunistă a recurs la soluţia instituţionalizării ideologiei bratstvo-jedinstvo, dezvoltând în această direcţie o varietate de strategii, în cadrul cărora instrumentele principale au fost sistemul educaţional şi mass media. Aceasta, pe lângă gesturile simbolice, precum botezarea cu numele Bratstvo i jedinstvo a numeroase şcoli, uzine, ansambluri folclorice, echipe sportive şi locuri publice din întreaga Iugoslavie, ca şi autostrada ce uneşte Ljubljana, Zagreb, Belgrad şi Skoplje, sau instituirea în 1943 a ordinului cu acelaşi nume pentru merite deosebite în răspândirea frăţiei între naţiuni şi naţionalităţi, în consolidarea şi dezvoltarea unităţii politice şi morale a poporului.

Sistemul educaţional a constituit baza solidă a implementării viziunii comuniste asupra evenimentelor celui de-al doilea război mondial, fiind mecanismul principal prin care se urmărea înrădăcinarea în cetăţeni a unui patriotism iugoslav şi conştientizarea lor de necesitatea formării şi apărării Iugoslaviei socialiste. Deşi sistemul de educaţie iugoslav era descentralizat[5], conceptul de bratstvo-jedinstvo, o prioritate de prim rang în cadrul acestuia, era prezentat peste tot ca fiind prima şi cea mai importantă moştenire a luptei de eliberare naţională. Bratstvo-jedinstvo devenea astfel cheia în care putea fi înţeleasă atât lupta de eliberare naţională, cât şi noua ordine socialistă din Iugoslavia, oferind în acelaşi timp şi un model de raportare la chestiunea naţională. Astfel, mitul bratstvo-jedinstvo a instituţionalizat idealul rezistenţei populare trans-etnice iugoslave, ceea ce l-a propulsat şi mai mult într-o postură de importanţă crucială în discursul comuniştilor iugoslavi. Într-adevăr, practic orice cetăţean iugoslav cunoştea replica cu care Tito obişnuia să-şi încheie aproape fiecare discurs: Păstraţi-mi frăţia şi unitatea ca pe lumina ochilor voştri[6].

În timp ce sistemul educaţional genera baza teoretică pentru existenţa acestor concepte în centrul conştiinţei iugoslave, mass media postbelică prezenta constant exemple concrete în cadrul a numeroase relatări din timpul războiului de pe întreg teritoriul iugoslav. Astfel de articole, răspândite la toate nivelurile de presă scrisă din ţară şi nu în ultimul rând în publicaţiile văzute a avea caracter etnic, dezvoltau aceleaşi teme şi punctau ideile ideologice, constituind astfel o campanie jurnalistică a puterii comuniste, menită să inducă cetăţenilor iugoslavi valorile luptei de eliberare naţională şi ale bratstvo-jedinstvo.

Mitul avansat de oficialităţi propunea două tipuri de eroi[7]: luptătorii partizani, numiţi luptătorii căzuţi, şi cetăţenii nevinovaţi ucişi, cunoscuţi drept victimele terorii sau victimele fascismului, ambele grupuri având caracter multietnic: în timp ce primii înţelegeau valorile bratstvo-jedinstvo în lupta lor împotriva invadatorilor şi a trădătorilor, cei din urmă erau ucişi indiferent de afilierea lor etnică.

O strategie mass media de a consolida mitul bratstvo-jedinstvo era publicarea de povestiri care să accentueze caracterul multietnic al rezistenţei. Cea mai cunoscută dintre acestea a fost cea publicată într-un articol din 1956 al ziarului Jedinstvo din Priştina, care relata povestea a doi partizani comunişti, Boris (Boro) Vukmirović, sârb, şi Ramiz Sadiku, albanez, căzuţi împreună în lupta împotriva forţelor fasciste în 1943, declaraţi eroi naţionali ai Iugoslaviei în 1945. Mitul Boro şi Ramiz a devenit rapid cunoscut şi popularizat în consecinţă nu numai în Kosovo, ci şi în întreaga Iugoslavie (numeroase instituţii de învăţământ şi centre culturale şi sportive au primit numele lor). Legenda sacrificiului fratern al lui Boro şi Ramiz, care spunea că aceştia, luaţi prizonieri de către fascişti, s-au îmbrăţişat în momentul în care au fost împuşcaţi, pentru a muri împreună, a dat naştere unui număr mare de creaţii lirice, precum poezia Boro şi Ramiz a poetului Adem Gajtani[8]:

Boro Vukmirović (stânga) şi Ramiz Sadiku (dreapta)

Suntem un singur cer

două frunze ale aceluiaşi peţiol

două pârâuri din acelaşi râu

din Bistriţa[9] cea curată

două trupuri din acelaşi sânge

sângele curat al lui Dukagjin[10]

degete ale aceleiaşi mâini

suntem o singură rândunică

eu – aripa dreaptă a ei

tu – a ei aripă stângă

ochii mei genele tale

încheieturile tale fruntea mea

povestesc despre drumuri spre viitor

povestesc despre drumuri spre libertate

ne-au împuşcat

de-acelaşi glonţ căzut-am –

căci ce sunt eu fără tine

ce este o aripă

fără cealaltă aripă?[11]

Simbolizând aşadar frăţia dintre sârbii şi albanezii din Kosovo, mitul Boro şi Ramiz era de o importanţă crucială în rolul său de constituent al unui nou cadru normativ pentru relaţiile sârbo-albaneze din acestă regiune.

Relatări similare aflate în circulaţie erau cuprinse în articole precum cel despre aniversarea a zece ani de la eliberarea oraşului istrian Rovinj, care sublinia iminenta dezvelire a unui monument dedicat luptătorilor croaţi şi italieni căzuţi în bătălia împotriva fascismului, ori precum cel în care era atrasă atenţia asupra existenţei pe plăcile comemorative din Sombor (Voivodina) a unui număr de nume maghiare alături de cele sârbe ale luptătorilor comunişti căzuţi în lupta împotriva forţelor ocupaţionale maghiare.[12] Aşadar, astfel de relatări mass media, care circulau într-un număr foarte mare, ilustrau în marea lor majoritate frăţia şi unitatea dintre grupuri etnice tradiţional ostile: sârbi şi albanezi, maghiari şi sârbi, croaţi şi italieni etc., în intenţia de a scoate în evidenţă noul patriotism iugoslav.

Însă, dacă în ceea ce privea partizanii lucrurile erau destul de simple, abordarea victimelor civile din perspectiva bratstvo-jedinstvo constituia o provocare pentru comunişti având în vedere că, în timpul celui de-al doilea război mondial, civilii fuseseră ucişi pe criterii etnice, adesea în cadrul unor acte genocidale. Fiind puşi în situaţia de a estompa acest aspect al războiului, evitând în acelaşi timp acuzaţiile că ar încerca să închidă ochii la atrocităţile comise împotriva unui grup etnic sau al altuia, comuniştii au atenuat caracterul fratricid prin sublinierea ideii de suferinţă comună a tuturor popoarelor iugoslave în acest război, adesea sugerându-se că este vorba de o suferinţă egală, sacrificiul victimelor şi al partizanilor cimentând naşterea unui nou stat şi fiind o garanţie că aceasta avea să fie  ultima luptă în care se vărsa sângele popoarelor iugoslave. Josip Broz Tito afirma în celebrele sale discursuri: Am vărsat o mare de sânge pentru frăţia şi unitatea popoarelor noastre, şi nu vom permite nimănui să ne lovească sau să ne distrugă din interior ca să se prăbuşească această frăţie şi unitate[13][14]. De asemenea, organizaţii naţionaliste, adepte ale programelor genocidale pe criterii etnice, precum ustaşii croaţi şi cetnicii sârbi, erau prezentate, la fel ca şi intelighenţia anti-comunistă, în egală măsură drept fracţiuni fasciste.

Astfel, în ceea ce priveşte victimele civile, de obicei se evita menţionarea etniei acestora, fiind nominalizate drept săteni, ţărani, persoane, bărbaţi, femei şi copii. Acolo unde apartenenţa etnică a acestora era specificată[15], acest lucru era folosit în favoarea ideologiei, pentru a sublinia diversitatea etnică întru frăţie şi unitate a victimelor fascismului.

O a treia strategie publicistică consta în publicarea în ziarele aparţinând diverselor etnii de articole relatând suferinţa altor grupuri iugoslave, apartenenţa lor etnică fiind însă doar sugerată. Astfel, un articol din ziarul naţional macedonean Nova Makedonija apărut în 1956 scria despre un lagăr de concentrare al guvernului colaboraţionaist de la Belgrad, unde comuniştii erau torturaţi şi ucişi, în timp ce un articol al cotidianului croat naţional Vjesnik relata pe larg uciderea a mii de civili din oraşul Kragujevac de către Wehrmacht. În ambele cazuri, etnia victimelor nu era menţionată, deşi era evident că este vorba de etnici sârbi, accentul fiind pus pe eliminarea lor ca partizani comunişti, respectiv ca populaţie cucerită, şi nu ca sârbi per se.[16]

Fenomenul bratstvo-jedinstvo, altminteri văzut ca o retorică a sistemului comunist iugoslav, comportă şi aspecte interesante ce pot fi incluse în sintagma religia civilă iugoslavă a frăţiei şi unităţii[17]. Ca şi religiile obişnuite, această retorică cuprindea un cult al originii şi al eroului eliberator – în cazul de faţă, cultul lui Josip Broz Tito, formatorul poporului, erou de război şi şef de stat de succes – precum şi eroi mitici (personalităţi sau mase) şi poveşti-pilde (despre rezistenţă şi unitate). Modelul iugoslav de socialism, coroborat atât cu ideologia bratstvo-jedinstvo, cât şi cu conştiinţa de a fi condus de către iniţiatorul Mişcării de Nealinere, a reprezentat şi premiza unei noi naţiuni, cultivată în mitul propriei unicităţi în lume. Legătura indisolubilă dintre comunism şi ideologia-religie civilă bratstvo-jedinstvo se traducea prin ideologia şi totodată mitul conform căruia prăbuşirea sistemului ar duce inevitabil la distrugerea frăţiei şi unităţii, ceea ce ar da naştere, mai departe, la războaie civile.

Istoricii de astăzi nu au căzut încă de acord asupra viabilităţii punctului de vedere că bratstvo-jedinstvo a fost o creaţie artificială păstrată în viaţă cu forţa de către regimul lui Tito, având în vedere că, la momentul morţii acestuia (1980), numărul cetăţenilor ce se declarau de etnie iugoslavi era la apogeul său, mai mare decât cel de pe parcursul anilor ’70. De asemenea, rămâne neclar dacă această aşa-zisă religie civilă a frăţiei şi unităţii ar fi avut potenţialul de a supravieţui comunismului şi dacă naţionalismul antifascist, economia socialistă de piaţă şi cultul lui Tito s-ar fi putut adapta unei lumi postcomuniste a capitalismului şi democraţiei.


[1] Redenumite mai târziu naţionalităţi.

[2] Perica, Vjekoslav, Balkanski idoli: religija i nacionalizam u jugoslovenskim državama (vol. I.), cap. VI: Ujedinjeni opstajemo, podeljeni propadamo – Građanska religija bratstva i jedinstva, p. 96

[3] Kerenji, Emil, Jewish Citizens Of Socialist Yugoslavia: Politics Of Jewish Identity In A Socialist State, 1944-1974, cap. World War II and the Holocaust in Yugoslavia: Related Histories and Foundational Narratives, subcap. World War II in Yugoslavia: Narodnooslobodilačka borba and bratstvo-jedinstvo p. 101, apud  Tito, Josip Broz, Komunistička partija Jugoslavije u današnjoj narodnooslobodilačkoj borbi, în Josip Broz Tito, Stvaranje i razvoj Jugoslovenske armije (Belgrad: Glavna politička uprava Jugoslovenske armije, 1949), p. 19

[4] Kerenj, Emil, op. cit., cap. World War II and the Holocaust in Yugoslavia: Related Histories and Foundational Narratives, subcap. The Ambiguities of bratstvo-jedinstvo, p. 109

[5] Nu exista un Minister al Învăţământului federal.

[6] În original: Čuvajte mi bratstvo i jedinstvo kao z(j)enicu oka svoga, literal: Păziţi-mi frăţia şi unitatea ca pe pupila ochiului vostru.

[7] Idem., p. 112

[8] Poet iugoslav de naţionalitate albaneză.

[9] Pećka Bistrica (srb.)/Bistrica e Pejës (alb.), râu din apropierea oraşului Peć/Pejë din Kosovo, în care Boro Vukmirović şi Ramiz Sadiku şi-au petrecut cea mai mare partea a vieţii.

[10] Lekë Dukagjini, conducător şi erou albanez, institutorul codului de legi albanez (Kanun).

[11]Srpsko-albansko prijateljstvo (Prietenia sârbo-albaneză), http://sr.wikipedia.org/wiki/Српско-албанско_пријатељство

[12] Kerenj, Emil, op. cit., cap. World War II and the Holocaust in Yugoslavia: Related Histories and Foundational Narratives, subcap. The Ambiguities of bratstvo-jedinstvo, p. 119

[13] În original: Mi smo more krvi prolili za bratstvo i jedinstvo naših naroda, i nećemo nikome dozvoliti da nam dira ili da nam ruje iznutra da se ruši to bratstvo i jedinstvo.

[14] Maršal Josip Broz Tito: Mi smo more krvi prolili…, http://www.youtube.com/watch?v=ugNa8_rU7tI

[15] De exemplu, în relatarea uciderii de către forţele maghiare a unui număr de civili sârbi şi evrei din Novi Sad.

[16] Kerenji, Emil, op. cit., p. 119-120

[17] Perica, Vjekoslav, op. cit., p. 115

Anunțuri