„Rusalka pe râul albastru plutea

Iar luna ardea peste ea;

Şi până la lună să-mproaşte voind

A valului spumă de-argint.

 

Şi râul vuind se ducea legănând

Toţi norii scăldându-i pe rând;

Cânta ea rusalka – şi vorbele-n salt

Suiau pân’la malul înalt.”

(M. I. Lermontov, „Rusalka”)[1]

 rusalka_2

            Viaţa spirituală a fiinţei umane s-a manifestat încă din cele mai vechi timpuri, ca expresie vie a conştiinţei dobândite de specia noastră în procesul evoluţiei sale. La început, a luat forma unor credinţe populare, şi, într-un sens mai larg, a unor mitologii care s-au individualizat odată cu cristalizarea structurilor sociale în care oamenii primitivi s-au organizat.

            Originile credinţelor popoarelor se regăsesc cel mai adesea în lupta încrâncenată pe care omul a dus-o dintotdeauna cu natura, dar şi în nevoia acestuia, ca fiinţă raţională, de a-şi explica anumite fenomene şi de a se elibera de sentimentul de groază stârnit de necunoscutul pe care nu îl putea controla. Astfel, el a considerat la început că elementele naturii sunt însufleţite de anumite spirite; cu timpul, în zorii politeismului, duhurile au devenit patroni ai elementelor pe care le reprezentau. Şi, pentru că “spiritul uman are tendinţe antropomorfice”[2], ele au fost adesea imaginate ca având o înfăţişare cvasiumană.

            Desigur, zona locuită de un popor sau altul de-a lungul veacurilor îi determină acestuia în parte caracterul, dar această influenţă nu este exclusivă, factori de natură socială, tehnică şi culturală contribuind şi ei la conturarea unui cadru de referinţe specific; însă noi ne-am propus să realizăm aici o examinare a unor credinţe din punctul de vedere al relaţiei om-natură.

            În studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva popoare nordice – ruşii, estonienii, finlandezii şi scandinavii – şi a percepţiei lor asupra unui element al naturii ce le-a marcat de-a lungul timpului existenţa : apa.

            În îndepărtatele zone nordice ale Europei, natura aspră a constituit un important substrat pentru direcţia de dezvoltare a psihicului oamenilor, influenţându-le modul de a gândi, de a simţi, şi, în ultimă instanţă, de a acţiona. Frigul, teritoriile vaste, relieful aspru, pământul arid şi greu de lucrat, şi, mai ales, apa omniprezentă – mări, lacuri, râuri – au constituit un mediul deosebit de ostil, un duşman cu care oamenii au fost nevoiţi să convieţuiască atunci când nu trebuiau să-l înfrunte. Deci, un context propice apariţiei şi dezvoltării unui cult al marilor forţe ale naturii exista deja.

            Şi totuşi, diferite popoare au reacţionat în mod diferit la mediul în care trăiau, în funcţie de construcţia lor intimă, de trăsăturile etnopsihice specifice, lucru care s-a reflectat şi în modul în care şi-au reprezentat în mitologiile lor diverşi demoni, spirite şi duhuri.  

            Pornind de la extremitatea nord-estică a zonei mitologice pe care o avem în vedere, vom începe prin a prezenta, accentuând în acelaşi timp, experienţa spirituală a poporului rus în ceea ce priveşte relaţia sa cu elementul acvatic.

            Înzestrat cu una dintre trăsăturile specifice ale slavilor, anume predominanţa sentimentului asupra raţiunii, combinată cu propria înclinaţie spre misticism şi cu predispoziţia tipică oamenilor nordului spre reverie, poporul rus a plăsmuit din confruntarea sa cu elementul acvatic imaginea rusalkăi.  

 rusalka           Termenul rusalka are etimologie incertă, oferindu-ne astfel posibilitatea să facem numeroase conexiuni, de exemplu, cu termenul rus arhaic pycый, care înseamnă “blond” sau “luminos”, sau cu termenul pycло, care înseamnă “albie de râu”, şi ne trimite cu gândul la râurile sacre Rossa si Rusa. O altă asociere posibilă ar fi cu latinescul rosalia, care denumeşte o sărbătoare a trandafirilor.[3] Toate aceste asocieri pot genera numeroase trimiteri atât la diverse sărbători şi tradiţii, cât şi la locuri sau la fiinţe umane.

Rusalka este atestată de timpuriu, ca un fel de fiinţă acvatică, atât în „Cronica de la Kiev” (1008), cât şi de Prokopios din Cesareea („Războiul cu goţii”, sec. VI).[4] Mai probabil este că acest cult popular al rusalkăi a luat naştere prin suprapunerea sărbătorii romane Rosalia peste o sărbătoare arhaică slavă de comemorare  a strămoşilor.

În mitologia rusă, dar şi a altor popoare slave învecinate (polonezi, bieloruşi, ucraineni), rusalka denumeşte un duh ale apei ce este considerat de cele mai multe ori o demonizare a morţilor înecaţi, care la rândul lor se vor alătura duhurilor care i-au făcut să-şi piardă viaţa. Aceste spirite sunt prin excelenţă feminine, simbolizând apele curgătoare şi fiind o ipostaziere a undelor acvatice care se conturează pe suprafaţa apei în nopţile cu lună.[5] Lumina lunii se răsfrânge asupra trupului uman al rusalcelor, motiv pentru care sunt descrise ca având o piele alb-albăstruie, părul blond strălucitor şi lung până la pământ, iar veşmintele albe, lungi. Această prezentare a spiritelor într-o ipostază umană, întocmai după asemănarea oamenilor, reflectă strânsa relaţie dintre natura înconjurătoare şi spiritul creativ al omului. Omul simplu şi-a manifestat dintotdeauna predispoziţia către fantastic, misticism şi visare, căutând, în locul unei explicaţii raţionale, o nouă variantă, care să nu-şi aibă susţinerea în lumea reală, ci într-una ireală, de basm.

Mediul în care este reprezentată rusalka este cel acvatic, ea fiind înfăţişată adesea în apă înotând, scăldându-se, spălându-şi veşmintele, sau pe malul apei, pieptănându-şi părul auriu sau verde pe o piatră. Aceste activităţi în care este surprinsă rusalka suprapun planul ireal peste cel real, cel al umanului peste cel al spiritualului, ştergând graniţele dintre cele două percepţii. Astfel, aceste spirite pot fi uşor confundate cu personaje reale, şi de aceea orice atestări devin incerte, lucru care nu face decât să adâncească atmosfera de mister, generată tocmai de această incertitudine vizuală.nakki

Rusalka ocupă o poziţie de graniţă, la limita dintre duhurile apei, ale pădurii şi ale aerului; ea poate fi văzută legănându-se în copaci, furând copiii mamelor, atacând femei însărcinate sau provocând coşmaruri.[6] Această percepţie asupra reacţiei rusalcei, care este descrisă când paşnică, când agresivă, reiese din încercarea oamenilor – în lipsa unei explicaţii raţionale a unui eveniment – de a compensa realitatea printr-o variantă desprinsă de aceasta, urcând treptele intensităţii sufleteşti de percepţie a mesajului. Amplificarea misterului unei situaţii o face mai uşor de reţinut în memoria colectivă a oamenilor, generând canalizarea sentimentelor în direcţia pe care o oferă. Alegerea unei explicaţii supranaturale trezeşte sentimente profunde în sufletele oamenilor, lucru care ar explica în cazul rusalcei perpetuarea şi transformarea continuă a mitului, lucru care a dat naştere în ultimă instanţă unor forme atractive şi surprinzătoare.

În timpul sărbătorilor consacrate acestor duhuri – mai ales în săptămâna Rusaliilor – există anumite interdicţii care fac legătura între aceste spirite şi lumea morţilor. De exemplu, este interzis torsul şi cusutul, deoarece praful şi scamele pot intra în ochi, ca semn al nemulţumirii celor morţi.

În Săptămâna Rusaliilor, rusalcele aleargă pe câmpii, şi, ieşind din ape, se leagănă pe crengile copacilor, amuzându-se în stil rural, prinzându-i pe trecători şi gâdilându-i până când îi fac să leşine sau chiar să moară, gâdilatul fiind un atribut specific rusalcei.[7] În credinţele populare, nu este voie să gâdili oamenii, deoarece acest lucru le-ar putea aduce moartea. 

Au survenit însă şi mutaţii în reprezentarea rusească a acestor duhuri. La ruşii  nordici mai  ales,  rusalcele sunt închipuite ca fiind foarte  păroase, monstruoase şi respingătoare. Această idee se transmite într-o oarecare măsură la finlandezi, unde se spune uneori despre principalul spirit acvatic, Näkki, că este foarte frumos văzut din faţă, însă din spate este urât şi păros.

Este interesant de observat modificarea treptată a sexului spiritelor acvatice, pe măsura înaintării spre nord-vest în cadrul acestei zone mitologice nordice.

Astfel, despre Näkki finlandeze, care sunt reprezentate în general jumătate om, jumătate animal, alteori numai animal sau chiar obiect, se presupune că, având înfăţişarea unui pescar urât, se pot transforma într-o femeie frumoasă cu trei sâni. Pe lângă aceasta, există la finlandezi şi duhuri feminine, numite Näkinneito şi Näkinpiika („Fecioara Näkki”).

În mitologia estonă apare o alternanţă: Näkk poate fi şi masculin şi feminin, aşa cum poate fi bătrân sau copil (în funcţie de caracteristicile victimei sale). Cu el coexistă Näkinein sau Näkineitsi – spirite feminine ale apei.

În timp ce la ruşi duhurile apei sunt prin excelenţă feminine, iar, la finlandezi şi estonieni, reprezentarea feminină se întâlneşte atât alternativ, cât şi în paralel cu alte reprezentări (bătrân, animal, obiect etc.), în ţările scandinave ele îşi schimbă valenţa, fiind preponderent masculine. nacken1Numite Näck în Suedia, Nøkk în Norvegia şi Nokke în Danemarca, spiritele acvatice cunosc o gamă largă de variaţii, primind diverse denumiri şi apărând sub diferite forme, influenţând într-o mare măsură reprezentările şi denumirile finlandeze. În general, sunt fiinţe supranaturale care, sub înfăţişarea unui bărbat, stau în apă şi cântă la vioară. Totodată, în aceeaşi direcţie se intensifică şi imaginea spiritului apei metamorfozat în cal. De altfel, imaginea calului a precedat-o pe cea a bărbatului cântând, dovadă fiind faptul că denumirile actuale scandinave ale spiritului apei derivă dintr-un cuvânt vechi scandinav, nykr, însemnând „cal al râului”, şi este de origine galică. De obicei, după ce ademeneşte un om să îl încalece, calul se aruncă în apă, înecându-şi călăreţul. Astfel de reprezentări întâlnim nu numai la popoarele scandinave (maiestuosul calul alb – Bäckahästen), ci şi în mitologia estonă, unde Näkk poate lua înfăţişarea unui cal cenuşiu.

Pe lângă aceste constatări însă, se remarcă faptul că, în general, principala caracteristică a spiritelor acvatice din mitologia popoarelor scandinave şi a celor învecinate cu ele este schimbarea frecventă a formei, din care cauză înfăţişarea lor reală este greu de descris. Această diversitate de forme poate fi totuşi împărţită în trei categorii principale, şi anume: a) un bărbat cântând la vioară (fie îmbrăcat, fie dezbrăcat); b) o comoară sau obiect plutind pe suprafaţa apei; c) un animal, de obicei un cal.

Se revelă însă o unitate remarcabilă în faptul că, pentru toate aceste popoare luate în discuţie, ideea de spirit al apei este strâns legată de cea de muzică, de cântec. Astfel, de la rusalka ce ademeneşte prin glasul său minunat la Näck-ul suedez ce cântă la vioară, fie că e vorba de Nokke, elfii acvatici danezi, sau de bătrânul Näkk estonian cu voce tulburătoare, duhurile acvatice sunt maeştri neîntrecuţi ce împletesc muzica cu moartea. Cântecul lor, de un farmec supranatural, ademeneşte şi ucide. Explicaţia s-a putea regăsi în misterioasa atracţie exercitată dintotdeauna de universul acvatic asupra oamenilor, clinchetul apei fascinând şi îngrozind totodată prin moartea lentă şi cumplită pe care o sugerează.

La scandinavi, estonieni şi finlandezi, valenţa muzicală este dezvoltată şi mulată pe o funcţie benignă, în sensul că, în schimbul unor jertfe sau avantaje, spiritele îi pot învăţa pe oameni tainele acestei arte. În acest aspect al relaţiei popoarelor scandinave – îndeosebi – cu spiritele lor acvatice surprindem una dintre trăsăturile lor esenţiale, şi anume natura lor pragmatică. Mai precis, nu avem de-a face cu vreun sentiment de teamă mistică, precum în cazul ruşilor, ci aici e vorba mai degrabă de un simţ practic dezvoltat. De altfel, se pare că angajamentul emoţional este mai mic – se consideră, de altfel, că scandinavii au în general un grad de reactivitate emoţională mai scăzut decât al altor popoare. 

Un mit oferă întotdeauna noi posibilităţi de interpretare, şi, mai mult, pe parcursul timpului, îşi adaugă noi semnificaţii şi valori. El este un rezultat al experienţei umane, care rămâne conservat de-a lungul generaţiilor. Uneori, poate fi favorizată o circulaţie deschisă a ideilor între anumite popoare ce împart condiţii similare de existenţă, însă fără a depăşi graniţele specificului fiecăruia.


[1] Lermontov, Mihail, „Poezii”, Editura Enciclopedică, 1956, p. 79.

[2] De Rialle, Girard, “La mythologie comparée”, , Paris, editura C. Reinwald, 1878

[3] Kernbach, Victor, “Dictionar de mitologie generala”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1989, p. 517.

[4] Ibidem.

[5] Olteanu, Antoaneta, “Dictionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite”, Editura Paideia, Bucuresti, 2004, p. 369.

[6] Ibidem.

[7] Kernbach, Victor, op. cit.

Anunțuri