Este ştiut faptul că esenţa unei culturi date este fixată şi sintetizată în limba naturală aferentă sub formă de acte lingvistice, în măsura în care aceasta din urmă acumulează informaţii   de-a lungul timpului. Acestea sunt încrustate atât în realii care reflectă experienţa socio-culturală a unui popor, cât şi în gramatica limbii, ce captează şi redă modul de a gândi al poporului, de a se raporta la realitatea imediată. Pe scurt, experienţa empirică naţională este înregistrată în limbă.

În zilele noastre, acest proces de înregistrare a experienţei culturale a unui popor este atât încetinit, cât şi uniformizat de fenomenul de globalizare, însăşi ideea de cultură naţională fiind pusă sub semnul întrebării în contextul în care cramponarea de propria cultură este tot mai mult considerată a fi „demodată”, „anacronică”.

Un exemplu, credem noi, concludent de cum limba este resimţită de popor ca simbol al culturii (deci a unei acumulări de experienţe sociale, culturale, istorice, rezultând în naşterea unei conştiinţe naţionale, de „noi” în raport cu „ei”) este realizarea în trei dintre fostele republici iugoslave a trei standardizări (la Sarajevo, Zagreb, Belgrad) pentru aceeaşi limbă (denumită oficial sârbocroată sau croatosârbă), rezultând astfel trei limbi (bosniacă, croată, sârbă) bazate pe diferenţe culturale înregistrate în morfologie (în bosniacă, cuvinte de origine turcească – reflectând influenţa culturală islamică; în croată, cuvinte de origine italiană şi germană – reflectând influenţa culturală de factură catolică)[1], şi chiar şi fonetice, folosite ca argumente istorice pentru dreptul la individualitate a fiecăreia dintre cele trei culturi. Aşadar, se pune accent pe acele diferenţe din limbă ce indică diferenţe în istoria culturală a comunităţii, pe baza cărora se doreşte a fi justificat dreptul de a se considera un popor de sine stătător). Dacă suntem de acord că foştii iugoslavi constituie o excepţie şi că popoarele cu limbi şi culturi identice sau aproape identice prezintă în general o tendinţă centripetă, cazul opus este în schimb des întâlnit: sunt bine cunoscute cazurile de comunităţi etnice care îşi revendică autonomii mai mici sau mai mari, unde limba joacă un rol covârşitor ca prim element de conştientizare a alterităţii (vezi exemplul limbii basce, se pare singura supravieţuitoare a limbilor pre-indo-europene; un alt exemplu este cel albanez în contextul (iugo)slav). Cu cât limba este mai diferită de cea a majorităţii, cu atât şi cultura este mai diferită (reciproca este valabilă, căci vorbim despre o relaţie de interdependenţă, ce va fi explicată mai pe larg în paragraful următor) şi, în consecinţă, poporul respectiv mai izolat.

Întotdeauna schimbarea limbii nu antrenează imediat şi schimbarea identităţii etnice şi a reperelor culturale, deşi acestea inevitabil se alterează şi intră în declin, fiind recuperabile doar în contextul recuperării limbii iniţiale – a se vedea cazul limbii ebraice). Un bun exemplu în acest sens ar fi cazul belorus: acest popor se află la capătul unui proces dirijat de înlocuire a limbii materne (rusa a înlocuit belorusa), iar această stare de lucruri, la care se adaugă contextul politic (ne referim la plănuita integrare a Belarusului în Federaţia Rusă) contribuie la pierderea conştiinţei de sine a beloruşilor ca popor diferit cultural de cel rus.

Raportul cultură-limbă poate fi reprezentat sub forma unei analogii cu circuitul materiilor în natură. Acceptând faptul că o cultură este o materie primă valorificată în limbă, avem următoarea structură a circuitul în natura umană: faptele culturale sunt înregistrate în limbă, însă nu este păstrată în memoria colectivă decât esenţa lor (primul pas, ce constituie premiza remodelării lingvistice practic la infinit); aşadar, transformate în fapte de limbă care intră într-un proces continuu de modelare şi remodelare, de modificare de sens, de atribuire de noi conotaţii şi valenţe, care, la rândul lor, dau naştere altor fapte de cultură. Avem aici o structură ciclică de tip cauză→efect=cauză→efect ş. a. m. d., un perpetuum mobile, în care, dacă ne permitem să împrumutăm terminologia din lingvistică, semnificatul devine semnificant, care  la rândul său devine semnificat şi procesul se reia.

Referindu-ne strict la domeniul rusisticii şi, încă şi mai exact, la comunitatea rusă din ţările baltice (cu precădere Letonia şi Estonia), vom face câteva precizări în legătură cu raportul limbă-cultură din această arie socio-culturală. Studiile specialiştilor indică o desprindere din ce în ce mai accentuată a ruşilor baltici de blocul socio-cultural rus: în 1994, un sociolog lituaniano-rus a descris comunitatea ca fiind un subetnos cu propriul destin, pe când, într-un studiu efectuat la începutul anilor 2000, D. Furman şi E. Zadorožniuk au arătat că, încet, un nou grup, pe care l-au numit ruşii europeni, îşi face apariţia.

La nivel lingvistic, limba rusă, aşa cum este ea vorbită în ţările baltice, a cunoscut modificări generate de realităţile socio-culturale şi de izolarea de centru (Rusia). Astfel, în ziarul eston Eesti Päevaleht a apărut un articol semnat de un colectiv în frunte cu Anna Oršanskaja şi Jelena Grigorjeva, în care se susţinea faptul că limba lor rusă nu coincide cu cea din Rusia, argumentând că ei spun lucruri ce nouă ni se par absolut nebuneşti.[2] În general, rusa baltică este mai conservatoare şi în timp este posibil să pară demodată şi excesiv de formală conaţionalilor din Rusia. Nu se poate însă vorbi despre un dialect rus baltic unic, ci de varietăţi locale, rezultate în urma influenţei exercitate de fiecare dintre cele trei limbi oficiale ale ţărilor baltice. În Lituania, lingvistul Natalja Avina a arătat că varietatea locală şi-a adăugat multe cuvinte şi expresii lituaniene, şi lituaniana şi-a lăsat amprenta chiar şi la nivel fonetic, ceea ce indică un grad profund de influenţă.

O caracteristică a notei distincte a ruşilor baltici este amestecul cultural. Acesta se reflectă, de exemplu, în creaţia compozitoarei Galina Grigorjeva, care scrie într-un stil influenţat de muzica ortodoxă bisericească, şi în minimalismul lui Arvo Pärt. Cercurile literare ruse din Estonia şi Letonia încurajează tinerii scriitori să practice un fel de sinteză culturală, scriind în rusă despre teme baltice, sau uneori scriind şi în rusă, şi în limbile locale.

Însă, la modul general, în formarea unei identităţi ruse baltice distincte, valorile europene joacă un rol important. Oficialii letoni consideră că există o divergenţă între valorile sociale şi politice ale ruşilor din Letonia şi cele ale ruşilor din Rusia, sugerând că identitatea rusă baltică este în formare[3]. Furman şi Zadorožniuk au observat că, la mijlocul anilor 1990, a apărut o tendinţă în rândurile tinerilor rusofoni de a nu se identifica nici cu Rusia, nici cu ţara natală, ci cu conceptul mai larg de Europa, în dorinţa de a-şi păstra cultura în esenţă rusă, însă în contextul unei distanţări faţă de Rusia, cultură pe care tind să o integreze într-o orientare general-europeană[4].


[1] http://encarta.msn.com/encyclopedia_761563040/bosnian_croatian_and_serbian_languages.html

 

[2] http://shaan.typepad.com/shaanou/2007/11/between-europe-.html

[3] http://www.minorityrights.org/?lid=4968

[4] http://shaan.typepad.com/shaanou/2007/11/between-europe-.html