24161446 În lingvistica comparată indo-europeană, puţine chestiuni au fost atât de disputate în ultimul secol ca subiectul raporturilor balto-slave – două grupuri lingvistice ce prezintă mai multe similitudini lexicale şi morfosintactice decât oricare altele în cadrul familiei indo-europene. Opiniile variază, de la presupunerea existenţei în trecut a unei unităţi organice (o aşa-numită limbă balto-slavă) la admiterea doar a unei perioade de convieţuire, ce a generat similitudini lingvistice.

Motivul pentru care grupurile lingvistice baltic şi slav şi natura relaţiilor dintre ele au făcut şi fac în continuare subiectul a numeroase cercetări este atât poziţia lor aparte în cadrul familiei indo-europene – dovedindu-se a fi cele mai conservatoare din cadrul acesteia – cât şi insuficienţa materialului pe care îl oferă. De exemplu, înregistrarea lor în scris a avut loc la date destul de târzii (pentru limbile slave – sec. al IX-lea, iar pentru cele baltice – sec. al XV-lea, odată cu apariţia vocabularului Elbing al limbii prusace vechi). Astfel, nu există mărturii clare ale evoluţiei lor anterioare.

De asemenea, cele două grupuri lingvistice s-au aflat timp de secole în proximitate geografică, într-un permanent contact istoric, politic, cultural, ceea ce a dus, inevitabil, din punct de vedere lingvistic, la un număr mare de similarităţi lexicale, pe baza cărora lingviştii secolului al XIX-lea au stabilit gradul de afinitate dintre ele. Astăzi însă astfel de metode nu mai joacă un rol primordial în stabilirea raporturilor dintre grupurile de limbi, căci nu se poate indica cu precizie o congruenţă etnogenetică, aspectul „exterior” al unei limbi fiind aproape în totalitate efectul culturii şi civilizaţiei. (de exemplu, este ştiut faptul că aprox. 50% din vocabularul limbii engleze este de origine latină, romanică, însă, din punct de vedere al originii, limba engleză aparţine în mod indubitabil grupului germanic).

Asemănările dintre cele două grupuri lingvistice sunt de aşa natură încât o concluzie clară nu poate fi trasată cu precizie. Astfel, apropierea în materie de morfologie, fonetică, vocabular, formare de cuvinte, este contrazisă de deosebiri fundamentale cu origini foarte vechi, iar multe procese ce au avut loc concomitent şi în condiţii asemănătoare au dat rezultate diferite. Pe lânga acestea, în lingvistica comparată nu există încă o metodă sigură de a stabili cu certitudine gradul de afinitate lingvistică: unii lingvişti acordă credit unor similitudini, în timp ce alţii pun accent pe alte aspecte, astfel că multi cercetători care s-au aplecat asupra problemei nu au pătruns cu studiul până la natura celor mai vechi raporturi dintre limbile slave şi baltice.

În încercarea găsirii unui răspuns s-a mers în general în două direcţii : unii cercetători – în frunte cu lingvişti precum August Schleicher sau Oswald Szemerenyi – consideră aceste asemănări o dovadă a faptului că cele două grupuri s-au separat dintr-o limbă-mamă, numită convenţional balto-slavă, ulterior desprinderii acesteia de indo-europeană. Alţi lingvişti, printre care Antoine Meillet, consideră aceste similitudini doar o dovadă a contactului îndelungat şi intensiv, cultural şi politic, rezultat al proximităţii geografice,  ce s-a desfăşurat după ce aceste ramuri au derivat separat din indo-europeană.

Până la începutul secolului al XX-lea, teoria unităţii balto-slave era indiscutabilă, principalii exponenţi ai săi fiind Şahmatov şi Brugmann, până cand, în 1908, A. Meillet dovedeşte în lucrarea sa Les dialectes indo-européens” insuficienţa argumentelor în favoarea acestei teorii.

O. Szemerenyi, pornind în 1957 de la examinarea lui Meillet, concluzionează că balticii şi slavii au avut o periadă de convieţuire întreruptă de pătrunderea triburilor germanice pe Vistula şi Dnepr. El oferă patrusprezece argumente pe care le consideră incompatibile cu o evoluţie paralelă, prezentându-le ca dovadă a unităţii genetice.

Numeroşi cercetători au pornit de pe o poziţie, sfârşind în urma cercetărilor pe o poziţie  opusă – astfel, J. Endzelins, iniţial adept al teoriei limbii balto-slave, concluzionează în urma studiilor că existenţa unei astfel de limbi e neverosimilă, dar susţine în continuare ideea unei „epoci balto-slave”, în timpul căreia s-ar fi realizat atât procese identice în slava comună şi în baltica comună, cât şi împrumuturi reciproce intense. Alţi cercetători care s-au răzgândit în defavoarea teoriei limbii balto-slave au fost V. Pisani şi J. Safarewicz. Pe de altă parte, pe parcursul secolului al XX-lea, teoria în discuţie a fost completată şi îmbunătăţită de către unii cercetători care iniţial i-au fost ostili, aceştia devenind în cele din urmă partizani ai săi – printre ei numărându-se şi J. Otrębski, care afirmă în 1947: „Nu a existat niciodată o limbă balto-slavă”, dar în 1954: „Limbile baltice şi slave derivă dintr-un singur grup lingvistic, care trebuie considerat unitar, rezultat dintr-o singură limbă”. Alţii, precum R. Trautmann şi  V. Mažiulis, au preferat o adoptarea unei poziţii prevăzătoare, admiţând că există afinităţi puternice, al căror fundament este însă greu de stabilit.

Controversa devine cu atât mai încurcată cu cât înşişi termenii cu care a fost desemnat raportul balto-slav au fost puşi sub semnul întrebării. Terminologia variază astfel de la proto-limbă (lit. prokalbė, germ. Ursprache, rus. prajazyk, fr. langue mere, engl. protolanguage/ parent language, let. pirmvaloda) la zonă dialectală (lit. tarminė sritis,  germ. Dialektgebiet, rus. dialektnyj areal), de la unitate lingvistică (lit. kalbinė vienybė, germ. Spracheinheit, rus. jazykovoje jedinstvo, pol. jednošč jezykowa, fr. l’unitė linguistique, engl. linguistic unity) la  dialecte indo-europene sensibil identice (lit. pastebimai identiškos indoeuropiečių tarmės, fr. parlers indoeuropéens sensiblement identiques).

Cu ocazia celui de-al V-lea cogres al slaviştilor, desfăşurat la Sofia în 1965, s-a alcătuit chiar o comisie specială în vederea cercetării acestei problematici şi oferirii unei soluţii.

O lucrare apreciată de mulţi cercetători este Kai kurie baltų ir slavų kalbų seniausiųjų santykių klausimai” („Câteva probleme ale celor mai vechi raporturi dintre limbile slave şi baltice”) a lui Simas Karaliūnas, care concluzionează că ramurile baltică şi slavă, desprinse separat de indo-europeană, s-au apropiat la un moment dat într-un aşa-numit „continuum spaţial şi temporal al dialectelor baltice şi slave”. El consideră că, în mileniul al III-lea, dialectele baltice ar fi fost chiar mai apropiate de cele germanice (2500-2000), pentru ca, prin 2000-1500 î. e. n., să se apropie de cele slave. Pe la mijlocului celui de-al II-lea mileniu î. e. n. a început o dezvoltare paralelă, limbile baltice intrând în contact cu cele fino-ugrice, proces la care partea slavă nu a participat. S. Karaliūnas acceptă ideea unor contacte repetate în decursul timpului între anumite dialecte ale celor două grupuri de limbi, contacte amplificate de apropierea geografică, politică, culturală – dar care nu validează o presupusă etnogeneză comună.

Antanas Salys a prezentat o lista inedită de diferenţe între baltica comună şi slava comună, deci cele mai arhaice trăsături imediat de după desprinderea de indo-europeană (unsprezece trăsături pentru baltica comune şi opt pentru slava comună), pe baza cărora arată că e imposibilă reconstituirea unei proto-limbi balto-slave.

Alt lingvist care s-a aplecat asupra problemei este Alfred Senn, care atrage şi dânsul atenţia asupra faptului că asemănarea lexicală indică doar contactul cultural dintre popoarele învecinate, şi propune o schemă a dezvoltării relaţiilor balto-slave, în care din indo-europeană separă o ramură proto-balto-slavo-germanică, uniune dezmembrată apoi de invazia vechilor persani.

Antanas Klimas susţine la rândul său că nu trebuie exagerată importanţa informaţiilor oferite de limbile clasice în rezolvarea problemelor gramaticii comparate indo-europene şi subliniază faptul că, în trecut, teritoriul lingvistic baltic era chiar mai întins decât aria lingvistică slavă conteporană. De asemenea, susţine că ar trebui să se utilizeze termenul „balto-germanic” şi nu „balto-slav”, din moment ce există mai multe similarităţi la nivel de protolimbă între grupurile baltic şi germanic decât între cele baltic şi slav.

În ciuda eforturilor unor specialişti precum A. Vaillant, chiar cu avantajul cunoştinţelor despre limbile indo-europeană şi slavă comună, limba balto-slavă nu a putut fi reconstituită. Reconstrucţia limbii baltice comune însăşi este greu realizabilă, deoarece, pe de o parte, majoritatea limbilor baltice au dispărut fără a lăsa o marturie scrisă, iar cele ce au supravieţuit – lituaniana şi letona – pe lângă faptul că şi ele au început să fie înregistrate în scris destul de târziu, oferă prea puţin material edificator. Caracterul lor arhaic, în speţă cel al limbii lituaniene, considerat în general un avantaj în studiul comparativ, este în realitate un impediment, în măsura în care nu permite a se stabili care elemente sunt moştenite, care sunt împrumuturi – nu numai între partea slavă şi cea baltică, dar chiar şi în cadrul grupului baltic – precum nici o datare exactă a acestora. În plus, tot datorită caracterului conservator, se insistă asupra utilizării în studiul comparativ aproape exclusiv a limbii lituaniene, fără a se ţine seama de faptul că aceasta aparţine mai degrabă zonei limitrofe a spaţiului de contact balto-slav (limbi baltice despre care se poate afirma că se înscriu în acest spaţiu sunt considerate prusiana şi iatvinga), aportul său la acest contact fiind prea slab sau deloc.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, din ce în ce mai mulţi specialişti ajung la concluzia unei arii de izoglose comune, formate în zonele de contact ale triburilor slave şi baltice. S. Bernstein afirmă că astfel de izoglose au apărut şi dispărut succesiv, de-a lungul timpului, şi pune accentul pe ideea că doar o parte din limbile baltice au intrat în acest procesul acestor contacte.

În sfârşit, în ceea ce priveşte limba balto-slavă, aceasta rămâne un mit lingvistic, în măsura în care, precum s-a pronunţat  Harvey E. Mayer – limbile slave şi baltice prezintă numeroase elemente similare, dar care rezistă în faţa oricărei analize”.

Anunțuri