Copy of zarko

Žarko Laušević s-a născut pe 19 ianuarie 1960 în Cetinje, Muntenegru, Iugoslavia. Îndrăgostindu-se în adolescenţă de lumea teatrului şi a actoriei, a obţinut primul său rol în televiziune la vârsta de 18 ani. În 1982, imediat după absolvirea Academiei de Arte Teatrale a Universităţii din Belgrad, primeşte primul său rol principal. De-a lungul anilor 1980 şi 1990, Žarko a interpretat în majoritate roluri principale în 25 filme, 17 show-uri tv şi numeroase piese de teatru în întreaga Iugoslavie, devenind astfel unul dintre cei mai iubiţi şi talentaţi actori din istoria teatrului şi filmului iugoslav. Deşir, chipeş şi foarte carismatic, Žarko s-a impus prin capacităţile sale dramatice şi prin gama sa interpretativă foarte variată.

În mai 1990, Žarko a acceptat rolul principal într-o piesă de teatru controversată politic. Premiera, care a avut loc la Teatrul Iugoslav din Belgrad, a fost întreruptă violent de naționaliști extremiști.

Sabotarea premierei piesei de teatru „Sveti Sava”

Ulterior, Žarko a început să primească amenințări numeroase și repetate cu violența fizică și chiar cu moartea, mașina sa fiind complet vandaliză.

În aceste vremuri tulburi și violente ale unei Iugoslavii aflate sub conducerea lui Milošević, când ilegalitățile și crimele comise asupra oponenților regimului erau trecute cu vederea de către autorități, astfel de amenințări erau de luat în serios. Îngrijorat pentru siguranța sa și a familiei sale, Žarko, la recomandarea poliției, a aplicat și a obținut permisul de a purta o armă.

20081117105500

Un rol legendar: Miloš Obilić, cneaz sârb, în filmul "Boj na Kosovu" ("Bătălia din Kosovo"), 1989

La începutul anilor 1990, opoziția fățișă a lui Žarko față de războaiele civile din Iugoslavia – implicit față de regimul lui Milošević – au făcut din el o țintă a atacurilor presei în republicile Serbia și Muntenegru, fiind adesea agresat în locuri publice.

În această atmosferă încărcată a avut loc evenimentul tragic dintr-o zi de vară fierbinte în Podgorica (Muntenegru). În seara zilei de 30 iulie 1993, Žarko a participat la o premieră teatrală în orașul de coastă Budva. Pe drumul înapoi spre Podgorica, Žarko și fratele său, Branimir, au oprit la un restaurant fast-food pe la miezul nopții. Conform martorilor oculari, cei doi au fost victimele unui atac neprovocat din partea unui grup de huligani, fiind doborâți la pământ în bătaie. În apărare, Žarko a folosit arma CZ-99 pe care o avea în mod legal asupra sa, trăgând 13 gloanțe, dintre care 4 l-au nimerit pe agresorul său, Dragor Pejović, 3 pe agresorul fratelui său, Radovan Vučinić, iar 2 pe alt agresor Andrija Kazić. Kazic a reușit să fugă împreună cu alți trei agresori, în timp ce Pejović și Vučinić, în vârstă de 20 de ani, au decedat ulterior. Singurul glonţ tras de fratele lui Žarko nu a lovit pe nimeni. Frații Laušević au plecat spre Podgorica, de unde au chemat poliția.

Ceea ce a urmat a fost un coşmar de 16 ani: patru judecăţi, trei curţi diferite la trei nivele ale sistemului judiciar care au reconsiderat cazul său de nouă ori, dând nouă sentinţe diferite.

În filmul "Oficir s ružom" ("Ofiţerul cu un trandafir"), 1989

Iniţial, Žarko a fost condamnat pentru dublu asasinat la 15 ani de închisoare (fratele său a primit 2 ani de închisoare). Această pedeapsă a fost ulterior redusă, în urma unui apel, la 13 ani. Mai târziu, Curtea Federală Iugoslavă a anulat condamnarea din 1996, Curtea Supremă a Iugoslavieihotărând că Curtea Muntenegrului a respins în mod nejustificat argumentul lui Žarko de autoapărare. La rejudecare, sentinţa de 13 ani a fost de asemenea anulată. La al treilea proces, din februarie 1998, Žarko a fost condamnat la 4 ani de închisoare, fiind eliberat imediat, deoarece timpul petrecut în închisoare până la acea data (4 ani şi 7 luni) depăşea sentinţa. În urma unui alt apel, Curtea Supremă a Muntenegrului a cerut un nou proces. La a patra judecată, din octombrie 1999, sentinţa de 4 ani nu a fost modificată, iar Žarko a rămas în libertate. Căutând să se refugieze de ameninţările de răzbunare a sângelui primite în mod constant încă de la primul proces, Žarko a părăsit Iugoslavia, alăturându-se soţiei şi fiicei lui în Statele Unite.

Cu toate acestea, odiseea sa juridică nu a ajuns la final. În martie 2001, deşi a confirmat evaluarea cazului de către Curtea Inferioară, Curtea Supremă a Muntenegrului a decis să facă o modificare ad-hoc a

În rolul episcopului Danilo din filmul "Gorski Vijenac" ("Cununa din munţi")

În rolul episcopului Danilo din filmul "Gorski Vijenac" ("Cununa din munţi"), 1993

condamnării, revenind la sentinţa de 13 ani de închisoare. La acea dată, Federaţia Iugoslavă era în proces de dezintegrare, iar Muntenegru boicota jurisdicţia instituţiilor federale. Sistemul judiciar muntenegrin l-a împiedicat pe Žarko să-şi exercite dreptul legal şi constituţional de a face apel la Curtea Supremă a Iugoslaviei.

Pe parcursul ultimilor 8 ani, Žarko s-a luptat neîncetat să-şi recapete dreptul contitutional de apel. Dificultatea constă în faptul că în prezent nu mai există un sistem judiciar iugoslav la care să se facă apel, din moment ce Muntenegru şi-a declarat independenţa şi are acum un sistem judiciar separat. Deşi Serbia este statul succesor al Iugoslaviei, sistemul juridiciar al Serbiei nu are niciun fel de jurisdicţie cu privire la chestiunile juridice ce privesc Muntenegru.

În filmul "Oktoberfest" (1987)

În filmul "Oktoberfest" (1987)

După ce a fost eliberat din închisoare, cu excepția a două filme în care a mai jucat, cariera actoricească a lui Žarko a luat sfârșit definitiv. La eliberarea sa, a început să primească amenințări cu moartea din partea rudelor (clanului) agresorilor uciși. Având în vedere tradiția muntenegrină de răzbunare a sângelui, aceste amenințări erau foarte reale, așa că Žarko a decis să părăsească Iugoslavia pentru Statele Unite. Părăsind ţara, a dispărut din presă aproape complet, cu excepția unor articole sporadice care aminteau de cazul sau şi deplângeau căderea talentatului şi iubitului actor. Nimic nu s-a mai știut de viaţa sa din SUA. Žarko nu şi-a mai continuat activitatea actoricească acolo, zvonindu-se că își câştigă existenţa efectuând munci fizice. Cu toate acestea, pentru prima dată după evenimentul din 1993, în 2001 a jucat în faţa unei săli pline în reprezentația „Emigranti” („Emigranții”), care povestește despre cei care au fugit de sub regimul lui Milošević.

În mod straniu, se pare că, în cazul său, viața a imitat filmul. În 1993, în ultimul său film turnat cu câteva luni înainte de evenimentul din iulie același an ce aveau să-i schimbe în mod atât de tragic viața („Bolje od bekstva” – „Mai bine decât să evadezi”), Žarko a jucat rolul unui actor de succes care este implicat într-o crimă, ajunge la închisoare și fuge ulterior în Statele Unite. Mai mult, rolul fiului său din film este jucat de fiul său din realitate, Dušan.

În ciuda celebrității de care s-a bucurat, Žarko și-a ținut viața privată departe de ochii publicului. Se știe că cu prima sa soție, Maja, de profesie traducător, are un fiu și o fiică. Žarko și Maja s-au despărțit după eliberarea sa din închisoare, el recăsătorindu-se cu o femeie despre care se știe doar că lucrează în lumea teatrului și se ocupă cu machiajul scenic. În prezent, aceștia locuiesc la New York, împreună cu fiica lor.

În iulie 2009, presa sârbă a relatat că Žarko a fost reținut în Statele Unite din cauza lipsei de documente de imigrare necesare, și că riscă deportarea. Pe baza acestor informații, se presupune că, la intrarea în SUA, Žarko nu a obținut viză pentru a putea rămâne și munci în state. Din nou, cazul său a fost discutat pe larg în presa sârbă. Din moment ce Zarko părăsise Iugoslavia, s-a speculat mult în legătură cu faptul dacă va fi deportat în Serbia sau în Muntenegru.

7534_316980870400_316903290400_9116824_6130412_n

În Muntenegru, Žarko va trebui, conform deciziei Curții Supreme din Muntenegru, să îndeplinească restul pedepsei de 13 ani de închisoare. Teoretic, Žarko ar avea cetățenie muntenegrină, având în vedere că, aflându-se înafara țării când statul unional Serbia și Muntenegru a fost dizolvat, nu a putut să-și transfere cetățenia la Serbia. Practic, nu se știe ce cetățenie deține Žarko. Conform informațiilor din presa sârbă, avocatul său a ridicat problema cetățeniei sârbe. Dacă Žarko are cetățenie sârbă, va putea fi deportat în Serbia, evitând astfel sistemul judiciar muntenegrin, deoarece ar fi puțin probabil că Serbia să extrădeze un cetățean sârb în Muntenegru, conform constituției sârbe. În acest caz, se presupune că sistemul judiciar sârb ar putea avea jurisdicție în a reconsidera orice problemă legată de Žarko și să ia decizii în ceea ce privește statutul său legal. Guvernul sârb însă nu a dat semne că ar dori să se implice în această problemă.

Cazul lui Žarko în Statele Unite este încă pe rol, el angajând un avocat american în lupta sa împotriva procedurilor de deportare din SUA.

Žarko Laušević – pe veci iubit de publicul iugoslav, pe veci fugar din Iugoslavia

„Nu mi-am spus ultimul cuvânt în ceea ce privește această ultimă judecată. Aș dori să le spun acelor familii nefericite să înțeleagă, dacă pot, cât sunt de conștient de răul pe care i le-am făcut, de tragedia prin care au trecut și trec. Însă toate cuvintele mele, toate eforturile altora și judecata însăși, au rămas neînțelese și neacceptate. Știu că durerea nu are urechi să audă, însă nu ar fi un om mai fericit decât mine pe pământ dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, dacă aș fi putut face altfel. Dacă aș fi putut trage în picioare, dacă aș fi putut să nu trag deloc. Însă nu am putut. Am decis să plec, să las timpul să treacă, dacă aceasta va însemna ceva pentru acei oameni nefericiți care și-au pierdut copiii.”

Fotografie recentă

Fotografie recentă

„Există un proverb latin care spune cam așa: „Doamne, fă să nu fiu cunoscut”. Cât de binecuvântată este anonimia, cât de frumos este să fii necunoscut. Știu că în ziua de astăzi sună ciudat, căci probabil orice actor se apucă de această meserie ca să devină celebru. Niciodată înainte de 31 iulie 1993 nu mă gândisem la asta și niciodată nu fusesem în situația de a mă bucura de avantajele unor oameni complet necunoscuți: să fiu singur, să merg pe stradă și să pot privi la alți oameni fără a vedea în ochii lor cum mă recunosc.”

„Dacă mă voi lăsa de actorie? Nu știu, nu mai găsesc în asta nicio plăcere. Îmi amintesc uneori de anul 1976, când mi-am dorit prima data să mă ocup de actorie. Aveam 16 ani. Doream să fiu altcineva. Și astăzi îmi doresc iarăși să fiu altcineva. Să nu fiu un fotograf care stă în fața fotografiei sale. Căci un actor e doar o imagine…

Nu știu, nu cred că este important dacă vreau să fiu actor sau să pun parchet. Nu se va întâmpla nimic dacă nu voi mai avea această meserie. Arta nu face lumea mai bună; aceasta este cea mai mare greșeală a artiștilor.”

În filmul "Svečana obaveza" ("Sfânta datorie"), 1986

În filmul "Svečana obaveza" ("Jurământul de onoare"), 1986

„Am încercat să îi explic fiului meu ce s-a întâmplat în

acea noapte. Sunt un tată care trebuie să îi uşureze nu numai suferinţa maturizării, ci şi suferinţa pe care eu însumi i-am creat-o. Şi îl rog să mă ierte. La cei cărora le-am făcut rău nu caut iertare. Ştiu că nu pot, căci nici eu însumi nu pot să mă iert. Numai Dumnezeu poate. Dreptul lor este să urască, dreptul meu este să mă pocăiesc, altceva nu pot face.

În biserică aprind mereu trei lumânări. Pentru părinţi şi pentru copiii lor. Pentru că, dacă am greşit cu aceştia din urmă, am greşit şi faţă de părinţi. Trebuie că tustrei am greşit cu ceva foarte grav. Şi copiii lor, şi eu – de Dumnezeu a făcut să se întâmple aşa cum s-aîntâmplat pe 31 iulie ’93. De i-a pedepsit pe ei prin mâna mea. Iar pe mine, prin moartea lor.”